— Unelte?! zic eu.

  — Da.

  — La ce ne trebuie?

  — Ca să săpăm. Doar n-o să scoatem pământul cu dinţii!

  — Da’ ce, gioarsele alea de târnăcoape şi sape din şopron nu-s de ajuns de bune, când e vorba de scos afară un negru?

  Se întoarse spre mine şi-mi aruncă o privire plină de compătimire, să-ţi dea lacrimile, nu alta.

  — Huck Finn, ai auzit tu vreodată ca un prizonier să aibă în garderoba lui târnăcoape, sape şi toate aparatele moderne, ca să-şi poată săpa singur un tunel pân-afară? Ia zi, dacă ai în devlă măcar un dram de minte, ce fel de erou ar fi prizonierul ăla? Spune şi tu! Atunci mai bine dă-i cheia, şi gata! Auzi! … Târnăcoape, sape… Păi, lucruri d-astea nu se dau nici măcar unui rege!

  — Da’ dacă n-avem nevoie de târnăcoape şi de sape, ce naiba ne trebuie?

  — O pereche de bricege.

  — Ca să săpăm la temelia colibei?

  — Da.

  — Asta-i curată prostie, Tom!

  — Prostie, neprostie, aşa se cuvine să facem, aşa scrie la carte! Altă cale nu ştiu să fie şi am cam citit toate cărţile în care e vorba de lucrurile astea. Prizonierii se folosesc totdeauna de bricege şi, bagă de seamă, de multe ori nu ca să sape pământul, ci ca să taie în stâncă tare. Şi asta le ia săptămâni întregi, de nu se mai termină. Gândeşte-te, de pildă, la unul din prizonierii închişi în carcera a mai din fund a castelului Dif 49. Cât crezi că i-a trebuit pân’ să iasă afară?

  — Habar n-am.

  — Ghici!

  — Nu ştiu… o lună jum’ate?

  — Treizeci şi şapte de ani! Şi a ieşit taman în China. Aşa se lucrează! Ce bine era fi fost de granit şi temelia fortăreţei noastre!

  — Bine, dar Jim nu cunoaşte pe nimeni în China!

  — Ce legătură are una cu alta? Nici tipul ăla nu cunoştea pe nimeni. Ei, dar văd că nu ţi-e capul decât la fleacuri! De ce nu te gândeşti la lucrul ăl mai important?

  — Bine, fie. Nu-mi pasă unde o să iasă, totul e să iasă, şi cred că nici Jim nu se sinchiseşte. Dar, ia zi, nu crezi că Jim e prea bătrân ca să-l scoatem afară săpând c-un briceag? N-o să mai apuce ziua a mare, săracu’!

  — Ba da. Ce, crezi că o să ne ia treizeci şi şapte de ani ca să săpăm la nişte temelii de lut?

  — Da’ cât o să ne ia, Tom?

  — Din păcate, nu ne dă mâna să zăbovim cât s-ar cuveni la treaba asta, fiindcă s-ar putea ca-n curând nenea Silas să afle de la ăi din New Orleans că Jim nu-i de prin părţile alea şi-atunci o să se grăbească să dea sfoară-n ţară, prin afişe sau mai ştiu eu cum. Aşa că trebuie să ne cam grăbim cu săpatul. Normal, ar trebui să ne ia vreo doi ani, dar ar fi periculos. Având în vedere că situaţia e atât de nesigură, uite ce propun: să săpăm în linie dreaptă, cât mai repede cu putinţă. După aia, n-avem decât să zicem c-am muncit treizeci şi şapte de ani. Pe Jim îl scoatem de-acolo la prima alarmă. Cred că aşa-i cel mai bine.

  — Da, aşa mai merge. Dacă-i vorba numai să zicem aşa, nu ne costă nimic. Din partea mea, dacă n-ai nimic împotrivă, n-avem decât să zicem c-am muncit la treaba asta şi-o sută cincizeci de ani, că vorba aia, tot n-o să ne doară palmele. Mă duc să fac rost de două bricege.

  — Fă rost de trei – spuse Tom. Dintr-unul o să meşterim un ferăstrău.

  — Tom, dacă-mi dai voie şi nu-i cumva contra regulamentului şi-a religiei, eu zic să ne folosim de custura aia veche şi ruginită, care zace colo, sub streaşină, în spatele afumătoarei.

  Tom se uită la mine, cu jale şi deznădejde:

  — Ei, Huck, Huck, degeaba se osteneşte omul cu tine să te-nveţe ceva! Hai, du-te după bricege, fă rost de trei!

  L-am ascultat fără să crâcnesc.

  C A P I T O L U L XXXVI.

  Cum am simţit că toată lumea doarme, ne-am dat jos pe paratrăsnet, ne-am închis în şopron şi ne-am pus pe lucru, la licărul vreascurilor putrede. Am curăţat podeaua pe o lungime de vreo doi metri de o parte şi de alta a bârnei din mijloc. Tom îmi spuse că acum ne aflăm taman în spatele patului lui Jim şi c-o să săpăm dedesubtul lui şi nimeni n-o să poată şti că pe acolo-i un tunel, fiindcă pătura lui Jim atârna până la pământ. Ca să vezi groapa, trebuia să ridici pătura şi să te vâri sub pat. Am săpat noi aşa cu bricegele până pe la miezul nopţii; eram morţi de oboseală şi mâinile ni-erau pline de băşici, dar gaura săpată abia se vedea.

  — Tom Sawyer – i-am zis – asta nu-i treabă de treizeci şi şapte, ci de treizeci şi opt de ani.

  Nu-mi răspunse nimic, dar ofiă şi în curând se opri din săpat. Se vedea că-i muncit de gânduri.

  — Nu mai merge aşa – spuse el peste câteva clipe – n-are nici un rost, Huck. Altceva ar fi dac-am fi prizonieri. Am avea atunci în faţa noastră ani cu duiumul, n-ar fi nici o grabă. Şi fiindcă n-am putea săpa decât câteva minute pe zi, la schimbarea gărzii, mâinile nu ni s-ar mai băşica şi am putea munci temeinic, cum scrie la carte, ani şi ani de-a rândul. Dar aşa, n-avem vreme de pierdut, trebuie să-i dăm zor. Înc-o noapte ca asta de muncă pe brânci, şi ieşim din circulaţie pe-o săptămână, ca să ne tămăduim mâinile, altfel n-o să ne mai putem atinge