— Atunci ce-i de făcut, Tom?

  — Îţi spun numaidecât. Nu-i drept şi nu-i cinstit, şi nici n-aş vrea să se afle, dar n-avem altă cale: trebuie să săpăm cu târnăcoapele, dar o să zicem că-s bricege.

  — Aşa mai vii de-acasă! Ei, Tom Sawyer, văd că a început să-ţi vină mintea la cap! Cinstit, necinstit, târnăcoape ne trebuie! La drept vorbind, mie nici nu-mi prea pasă de cinste. Când m-apuc să fur un negru, un pepene sau o carte de religie, nu mă priveşte cum, ci ce anume iese, adică negrul, pepenele sau cartea. Şi dacă târnăcopul e lucrul cel mai la-ndemână, atunci cu el mă pun pe treabă. Nu dau doi bani pe ce spun învăţaţii.

  — În cazuri de-astea, e voie să te foloseşti de târnăcoape, şi să zici că-s bricege. Altminteri, n-aş încuviinţa una ca asta şi nici n-aş sta cu mâinile-n sân, văzând cum regulamentul e călcat în picioare, fiindcă ce-i rău e rău şi ce-i bun e bun şi n-are rost să faci totul anapoda, dacă nu eşti ageamiu. Tu, de pildă, ai putea să-l scoţi pe Jim săpând cu un târnăcop, fără să zici că-i briceag, fiindcă tu nu te pricepi. Dar eu, care ştiu despre ce-i vorba, n-aş fi în stare. Dă-mi un briceag!

  Avea şi el unul, dar i l-am dat totuşi pe al meu. Îl azvârli cât colo:.

  — Dă-mi un briceag, zic!

  N-am înţeles ce vrea, dar m-am gândit niţel şi, cotrobăind printre gioarsele alea, am găsit un târnăcop şi i l-am dat. L-a luat şi s-a pus pe treabă, fără să scoată o vorbă.

  Aşa-i era felul, de! Era plin de prinţipuri…

  Am pus şi eu mâna pe o cazma şi dă-i bătaie, când eu cu cazmaua, când el cu târnăcopul. Treaba mergea strună. După o jumătate de ceas, nu mai puteam de oboseală, dar groapa săpată era destul de măricică. Când am ajuns în odaia noastră, m-am uitat pe fereastră la Tom, care se căznea să se caţăre pe paratrăsnet, dar nu putea, aşa de tare îl dureau mâinile.

  — Nu-i chip! îmi strigă el în cele din urmă. Ce mă sfătuieşti să fac? Ai vreo idee?

  — Da, dar cred că nu-i cum scrie la carte. Suie-te pe scări şi zi că te-ai căţărat pe paratrăsnet.

  El îmi urmă povaţa.

  A doua zi, Tom şterpeli de prin casă o lingură de cositor şi un sfeşnic de alamă, ca să-i meşterească lui Jim niscaiva pene de scris, precum şi şase lumânări de seu. Cât despre mine, am dat târcoale pe lângă colibele negrilor şi, la primul prilej, am furgăsit trei blide de tinichea. Tom a fost de părere că n-o să fie de ajuns, dar l-am liniştit spunându-i că de vreme ce nimeni n-o să vadă blidele aruncate de Tom, fiindcă au să cadă în tufele de ciumăfaie şi de dudău de sub ferestruie, o să le putem lua înapoi şi Jim o să le folosească din nou. Lui Tom îi plăcu treaba asta.

  — Acum – îmi spuse el – trebuie să ne gândim cum să-i strecurăm lui Jim toate lucrurile astea.

  — O să i le trimitem prin tunel, când va fi gata.

  Îmi aruncă o privire dispreţuitoare şi după ce-mi spuse că m-a mai auzit în viaţa lui o gugumănie ca asta, căzu iar pe gânduri. Nu trecu mult şi mă înştiinţă că i-au venit două-trei idei, dar că deocamdată nu-i nevoie să hotărâm. Mai întâi – zicea el – trebuie să-i dăm de ştire lui Jim.

  În noaptea aceea, pe la orele zece, ne-am dat jos pe paratrăsnet, luând cu noi una din lumânări. Ne-am aşezat sub ferestruică şi-am tras cu urechea. Jim sforăia. Am zvârlit lumânarea înăuntru, dar nu l-a trezit. Atunci ne-am apucat iarăşi să săpăm cu târnăcopul şi cazmaua şi după vreo două ceasuri şi jumătate, treaba a fost gata. Ne-am târât de-a buşilea până sub patul lui Jim, şi de-acolo în încăpere. Am dibuit lumânarea, am aprins-o şi-am stat niţel să-l privim pe Jim: arăta sănătos şi voios. L-am trezit încetişor, cu blândeţe, ca să nu se sperie. Când ne-a văzut, i-a venit să plângă de bucurie, începu să ne alinte, cu toate vorbele de răsfăţ care-i treceau prin cap. Ne rugă să facem numaidecât rost de-o daltă ca să-i tăiem lanţul de la picior, căci voia s-o şteargă cât mai repede. Tom îl lămuri însă că aşa ceva n-ar fi de loc după tipic şi după ce-i povesti de-a fir a-păr planurile noastre, îi spuse că, de altminteri, la caz de alarmă le putem schimba numaidecât.

  — Să nu-ţi fie frică, fiindcă tot o să te scoatem de-aici – adăugă el.

  Jim se arătă mulţumit. După ce am sporovăit toţi trei despre vremurile bune de altădată, Tom începu iar să-l descoasă pe Jim. Când auzi că unchiul Silas vine zilnic sau odată la două zile ca să se roage împreună cu Jim, iar tuşa Sally vine şi ea să vadă dacă se simte bine şi are destulă mâncare, şi că amândoi se purtau cum nu se poate mai frumos, Tom se lumină la faţă.

  — Acum ştiu ce ne trebuie – îi zise el. O să-ţi trimitem prin ei unele lucruri.

  — Nu cumva să faci o prostie ca asta! i-am spus.

  Dar el îşi urmă vorba, fără să mă bage-n seamă, aşa cum obişnuia ori de câte ori îşi punea ceva în gând. Îi spuse aşadar lui Jim că o să-i trimitem într-o plăcintă scara de frânghie şi alte lucruri, prin Nat, negrul care-i aducea de mâncare.

  — Vezi să fii cu ochii-n patru şi să nu te arăţi mirat, pentru ca Nat să nu bage de seamă nimic. Lucrurile mai mici o să le punem în buzunarele hainei lui nenea Silas şi când o veni el, le iei de acolo. Dacă s-o putea, o să-ţi trimitem şi prin tuşa Sally ceva