Tom îl învăţă ce să facă cu toate lucrurile astea şi cum să-şi scrie cu sânge jurnalul pe cămaşă. Nu-l cruţă de nici un amănunt. Deşi nu pricepea ce rost au toate astea, Jim zicea că noi, fiind albi, ştim mai bine ca el, aşa că se arătă mulţumit şi-i făgădui lui Tom să-i urmeze întocmai poruncile.

  Am petrecut de minune, mai ales că Jim avea o grămada de tutun şi pipe de pănuşe. După aceea ne-am strecurat afară prin tunel şi ne-am întors în odaia noastră, cu mâinile rău julite. Tom părea însă încântat. Zicea că în viaţa lui n-a avut parte de-o distracţie mai plăcută şi mai „interectuală”.

  — Ce bine ar fi dacă ne-am putea distra aşa toată viaţa, lăsând pe seama copiilor noştri să-l elibereze pe Jim! Cred că lui Jim o să-i placă din ce în ce mai mult treaba asta, pe măsură ce-o să se deprindă cu ea. În felul ăsta, povestea ar putea să ţină vreo optzeci de ani şi-ar fi cea mai grozavă din istorie, iar noi toţi, care am luat parte la ea, am ajunge celebri.

  A doua zi dimineaţa ne-am dus la stiva de lemne şi-am tăiat sfeşnicul de alamă în bucăţele, pe care Tom le vârî în buzunar, împreună cu lingura de cositor. Ne-am dus apoi la colibele negrilor. În vreme ce eu îl ţineam de vorbă pe Nat, Tom vârî o bucată de sfeşnic într-o turtă de mălai din strachina cu merinde pentru Jim. L-am însoţit pe Nat, ca să vedem cum merge treaba. A mers de minune! Când Jim a muşcat din turtă, era cât pe ce să rămână ştirb: „Ce mai – îmi zise Tom – a mers cum nu se poate mai bine”. Jim lăsă să se creadă că nu fusese decât o pietricică sau vreun grunz, din ăi care se găsesc mai totdeauna într-o pâine, dar de-atunci încoace n-a mai pus nimic în gură fără să-ncerce mai întâi cu furculiţa de vreo câteva ori.

  În vreme ce stăteam acolo pe întuneric, de sub patul lui Jim ţâşniră doi dulăi, apoi alţii şi alţii, până ce se-adunară vreo cincisprezece, c-abia mai puteai să răsufli. Drace! Uitasem să închiclcm uşa şopronului. Când îi văzu, Nat strigă: „Vrăjitoarele!” şi se prăbuşi la pământ în mijlocul dulăilor şi începu să geamă de-ai fi zis că se dă de ceasul morţii. Tom deschise repede uşa şi zvârli afara o bucată de carne din porţia lui Jim. Câinii o zbughiră după ea, iar în câteva clipe Tom se repezi şi el afară şi se întoarse numaidecât, închizând uşa. Am priceput că se dusese s-o închidă şi pe cealaltă. Trecu apoi la bietul Nat şi începu să-l alinte şi să-l îmbuneze, întrebându-l dacă i se năzărise iar vreo nălucă. Negrul se ridică şi spuse clipind din ochi:

  — Dom’ Sid, ai să spui că-s nebun, dar să mă lovească damblaua dacă nu mi s-a părut că văd un milion de câini, diavoli sau nu ştiu ce. Nu mint, dom’ Sid. I-am simţit şi i-am văzut lângă mine. O, doamne, tare-aş vrea să pun mâna pe o vrăjitoare din astea, o dată, numai o dată! Dar mai bine să-mi deie pace, numai vreau s-aud de ele!

  — Uite ce zic eu – îi spuse Tom. Ce le aduce încoace taman când negru’ ăsta fugar îşi ia masa de dimineaţă? Foamea, asta-i pricina. Trebuie neapărat să le faci o plăcintă vrăjitorească.

  — Dar, domn’ Sid, cum să fac eu aşa plăcintă? Nu ştiu şi nici n-am auzit pân-acu’ de-aşa ceva!

  — Atunci o s-o fac chiar eu.

  — O, ce bine! Nat o să sărute tălpile lu’ dom’ Sid!

  — Aşa rămâne, am s-o fac de hatârul tău, fiin’c-ai fost cumsecade şi ni l-ai arătat pe negrul fugar. Dar trebuie să bagi bine de seamă: când o să venim cu plăcinta, tu să te-ntorci cu spatele şi să nu cumva să tragi cu ochiul, orice-am pune noi în strachină. Să nu te uiţi când Jim o să golească strachina, că e de rău, nu garantez ce poa’ să se-ntâmpâe. Şi mai ales, nu te-atinge de lucrurile vrăjitoreşti.

  — Eu să m-ating de ele, dom’ Sid? Ce tot vorbeşti? Nu le-aş atinge nici c-un deget, chiar de mi-ai da zece sute de mii de milioane de dolari!

  C A P I T O L U L XXXVII.

  Totul era pus la punct. Ne-am dus de-am socotit prin mormanul de vechituri din fundul curţii, unde se aruncau ghetele scâlciate, zdrenţele, sticlele sparte, tinichelele şi alte asemenea nimicuri. Am găsit acolo un lighean vechi de cositor şi i-am astupat găurile cum ne-am priceput, ca să putem coace în el plăcinta. L-am cărat apoi în pivniţă şi după ce l-am umplut bine cu făină, am pornit spre casă, unde ne aşteptau cu gustarea de dimineaţă. Pe drum am găsit două piroane. Tom zicea că au să-i prindă bine prizonierului ca să-şi scrie cu ele numele şi păsurile pe pereţii închisorii. Strecură unul din piroane în buzunarul şorţului mătuşii Sally, care atârna pe un scaun, iar pe celălalt îl înfipse în panglica pălăriei unchiului Silas, care se afla pe birou. (Copiii ne spuseseră că în dimineaţa aceea tăticu şi mămica lor au să se ducă să-l vadă pe negrul fugar.)

  Apoi ne-am aşezat la masă. Tom vârî lingura în buzunarul hainei unchiului Silas. Tuşa Sally încă nu venise, aşa că a trebuit să mai aşteptăm puţin. Când îşi făcu în sfârşit apariţia, obrajii îi ardeau de mânie. Abia se putu stăpâni în timpul rugăciunii. Apoi, în vreme ce cu o mână turna cafeaua şi cu cealaltă ciocănea capul copilului care stătea mai aproape, îi spuse lui nenea Silas:

  — Am cotrobăit peste tot şi n-am dat de ailaltă cămaşă a ta. Parc-a intrat în pământ!

  Inima îmi căzu printre măruntaie şi o coajă tare de mălai porni după ea