pe gâtlej, întâlnindu-se pe drum cu o tuse care o repezi afară tocmai în celălalt capăt al mesei, de nimeri în ochiul unuia dintre copii, care se zvârcoli ca o râmă în undiţă şi slobozi un urlet mai grozav decât chiotul războinic al unei pieiroşii. Cât despre Tom, se făcuse verde. Vreme de un sfert de minut sau cam aşa ceva a fost un teatru nemaipomenit, dar zău că mi-aş fi vândut biletul pe jumătate preţ, de s-ar fi ivit vreun cumpărător. Dar dup-aceea, ne-am venit în fire – numai surpriza ne luase piuitul.

  — E foarte ciudat – zise unchiul Silas. Nu pot să pricep. Ştiu bine c-am dezbrăcat cămaşa aia, fiindcă…

  — Fiindcă n-ai decât una pe tine. Ce tot vorbeşti? Ştiu că ai dezbrăcat-o, ştiu asta mai bine decât ştii tu cu mintea ta de câlţi; ieri mai era pe frânghie, am văzut-o acolo cu ochii mei. Dar acum nu mai e, asta-i socoteala, şi până să-ţi fac una nouă, ai s-o cam porţi pe-aia roşie de flanelă. Asta-i a treia cămaşă pe care ţi-am lucrat-o în doi ani de zile. Ce dracu’ faci cu ele? Nu mai poate omul să răsufle de grija cămăşilor tale! La vârsta ta ar fi cazul să ţi le păzeşti şi singur!

  — Ai dreptate, Sally, dar zău că îmi dau toată silinţa! Cred însă că nu-s numai eu de vină, fiindcă de obicei nu-mi văd cămăşile şi n-am de-a face cu ele decât când sunt pe mine. Nu ştiu să fi pierdut vreuna de pe mine până acum.

  — Nu-i meritul tău, Silas. Să fi fost după tine, le-ai fi pierdut chiar şi-aşa. Dar stai să vezi, nu-i numai cămaşa. Mai lipseşte şi o lingură. Şi nu numai atât. Erau zece şi-acum sunt doar nouă. Să zicem că viţelul a furat cămaşa, dar pot să jur că nu el a luat lingura.

  — Dar ce, a mai dispărut ceva, Sally?

  — Au dispărut şase lumânări. Să zicem că le-au mâncat şobolanii. Mă mir cum de n-au furat pân-acuma toată casa, de când te tot lauzi că ai să le astupi găurile. Într-o bună zi, au să-şi facă culcuş în părul tău, Silas, şi tu nici n-ai să bagi de seamă. Dar sunt sigură că nu şobolanii au furat lingura.

  — Da, Sally, recunosc că eu sunt de vină… am uitat, dar să ştii că până mâine am să astup găurile.

  — A, nu te grăbi! Mai bine la anul! Matilda Angelina Araminta Phelps! strigă ea pocnind cu degetul în scăfârlia copilului care răspundea la numele acesta şi care se grăbi să-şi tragă gheruţele din zaharniţă. În clipa aceea, o negresă se ivi în pragul uşii, strigând:

  — Coniţă, lipseşte un cearşaf!

  — Un cearşaf?! Dumnezeule!

  — Am să astup găurile chiar azi, bolborosi unchiul Silas, cu o mutră plouată.

  — Tacă-ţi gura! Ce, crezi că şobolanii au luat cearşaful? Unde-i cearşaful, Liza?

  — Liza nu ştie, coniţă Sally. Ieri mai era pe frânghie, dar acu’ nu mai este, s-a dus.

  — Să ştiţi că vine sfârşitul lumii! în viaţa mea n-am mai pomenit una ca asta! O cămaşă, un cearşaf, o lingură, şase lu…

  — Coniţă, lipseşte un sfeşnic de alamă! spuse o mulatră tânără care tocmai intra pe uşă.

  — Cară-te de-aici, că-ţi dau cu ceva în cap!

  Fierbea, nu alta. Mă gândeam s-o şterg în pădure, şi s-aştept până s-o mai potoli furtuna. Tuna şi fulgera, făcând răzmeriţă de una singură, în timp ce toţi ceilalţi tăceau chitic, cu capetele plecate. În cele din urmă, unchiul Silas băgă mâna în buzunar şi, buimăcit, scoase de-acolo lingura. Tuşa Sally rămase cu gura căscată şi-şi ridică braţele spre cer. Cât despre mine, aş fi vrut să fiu la Ierusalim sau altundeva, dar, auzind-o, m-am liniştit.

  — Eram sigură! A fost tot timpul la tine în buzunar; şi celelalte lucruri tot acolo sunt, de bună seamă. Cum de-a ajuns acolo?

  — Zău că nu ştiu, Sally! se dezvinovăţi el. Dac-aş şti, ţi-aş spune! înainte de masă îmi pregăteam predica despre faptele apostolilor, capitolul şaptesprezece, şi cred că eu am pus-o în buzunar, fără să-mi dau seama, în loc să pun sfânta evanghelie. Acu’ bag de seamă că sfânta evanghelie nu-i în buzunar. Mă duc să văd şi, dacă e la locul ei, înseamnă că nu am pus-o în buzunar şi că în schimb am pus lingura şi…

  — Pentru numele lui Dumnezeu! Isprăveşte-odată! Hai, căraţi-vă toţi, blestemaţilor! Şi să nu-mi mai ieşiţi în cale până nu-mi liniştesc sufletul!

  I-aş fi ghicit gândul şi fără să-l spună cu voce tare şi aş fi ascultat-o chiar din mormânt.

  Tocmai când treceam prin salonaş, bătrânul îşi luă pălăria şi pironul căzu pe podea. El îl ridică şi-l puse pe policioara căminului, ieşind apoi fără să scoată o vorbă. Văzându-l ce face, Tom îşi aminti de lingură şi-mi spuse:

  — Vezi, n-are rost să mai trimitem lucruri prin el, nu te poţi bizui. Cu toate astea, fără să vrea, moşul ne-a făcut un bine în chestia cu lingura. Hai să-i facem şi noi un bine, fără ca el să ştie: să astupăm găurile de şobolani.

  În pivniţă erau o sumedenie de găuri şi-am pierdut o oră întreagă cu astupatul lor, dar a ieşit o treabă pe cinste. La urmă, auzind zgomot de paşi pe scară, am stins lumânarea şi ne-am ascuns. Bătrânul se ivi, ţinând într-o mână o lumânare şi într-alta o legăturică. Bietul de el, părea cu gândurile aiurea, ca de obicei.

  Dădu ocol pivniţei, oprindu-se câte puţin la fiece gaură, până ce le cercetă pe toate. Vreme de vreo cinci minute rămase pe gânduri, cojind lumânarea de grunjii de ceară topită.

  Apoi o porni încet şi visător spre scară, bolborosind:

  — Ei, drăcie, nu pot să-mi aduc aminte când am făcut treaba asta! I-aş putea dovedi acum că nu eram eu de vină în privinţa şobolanilor.