Şi după ce urcă scările bodogănind, plecarăm şi noi. Tare drăguţ mai era bătrânul ăsta! Şi mai e şi acum.

  Tom era cam necăjit din pricina lingurii ăleia, fiindcă zicea că-i musai s-avem una.

  După ce se gândi niţel, mă lămuri cum o să ne descurcăm.

  Ne-am dus amândoi la coşul unde se ţineau lingurile şi ne-am învârtit pe-acolo până ce s-a ivit tuşa Sally. Tom începu atunci să numere lingurile şi să le aşeze deoparte.

  — Tuşă Sally – spuse el în timp ce eu vâram una în mânecă – văd că nu-s decât nouă linguri.

  — Vezi-ţi de joaca ta şi nu-mi mai bate capul – se burzului ea. Ştiu eu mai bine ca tine, adineauri le-am numărat.

  — Dar le-am numărat de două ori, tuşă, şi nu mi-au ieşit decât nouă.

  Tuşa Sally veni fireşte să le numere, deşi se vedea că-i la capătul răbdării.

  — Dumnezeule, aşa-i, sunt doar nouă! Lua-le-ar dracu’ de linguri! Ia să mai număr o dată.

  Am pus repede la loc lingura pe care o şterpelisem.

  — Fir-ar ale dracului acuma-s zece! izbucni ea, când isprăvi de numărat. Părea năucită şi plictisită totodată.

  — Nu cred că-s zece, tuşă – zise Tom.

  — Mă zevzecule, n-ai văzut că le-am numărat?

  — Ştiu, dar…

  — Bine, uite că le mai număr o dată.

  Am dosit la repezeală una, aşa că iar au fost nouă, ca şi data trecută. S-o fi văzut în ce hal era; tremura toată de ciudă; dar nu se lăsă şi numără într-una, până ce, de atâta zăpăceală, ajunse să numere şi coşul, luându-l drept lingură. De trei ori îi ieşi socoteala şi de trei ori ba. Până la urmă puse mâna pe coş şi-l azvârli cât colo, pocnindu-l zdravăn pe motan. Apoi ne pofti afară, spunându-ne s-o lăsăm în pace şi ameninţându-ne că ne jupoaie de vii dacă mai venim să-i batem capul până la prânz. Înainte de a pleca, în vreme ce ea ne dădea paşaportul, i-am strecurat în buzunarul şorţului lingura pe care o şterpelisem, aşa că Jim o primi înainte de prânz, o dată cu pironul. Eram foarte mulţumiţi de isprava noastră. Tom zicea că face să te osteneşti şi de două ori pe-atât pentru o treabă ca asta, fiindcă de-aci înainte tuşa Sally putea să numere lingurile mult şi bine, că tot n-ar fi numărat de două ori la fel. Chiar de i-ar ieşi la socoteală, tot nu i-ar veni să creadă, iar după vreo trei zile, avea să-i treacă pofta să mai numere. Ba chiar l-ar gâtui pe ăl de i-ar cere să le mai numere vreodată.

  În seara aceea am pus la loc cearşaful pe frânghie şi am şterpelit altul din garderoba ei. Vreo două zile la rând l-am tot luat şi l-am pus la loc, până ce n-a mai ştiut câte cearşafuri are şi-a-nceput să spună că nici nu-i pasă, că n-o să-şi prăpădească ea sufletul pentru atâta lucru şi n-o să le mai numere nici moartă.

  Cu cămaşa, cearşaful, lingura şi lumânările stăteam bine acum, mulţumită viţelului, şobolanilor şi numărătoarei bramburite. Cât despre sfeşnic, n-a mai pomenit nimeni de el şi ne ziceam că fără doar şi poate au să-l uite încetul cu încetul.

  În schimb, cu plăcinta a mers mai greu şi ne-a dat mult de furcă. Ne-am dus departe, în pădure, ca s-o coacem acolo. Fireşte că pân’ la urmă ne-a ieşit destul de bine, însă nu într-o singură zi. A trebuit să umplem de trei ori ligheanul cu făină. În afară de asta, ne-am ales cu arsuri pe tot trupul, ba era să şi chiorâm de atâta fum. Ţineam morţiş s-o facem cu coajă şi nu ieşea de loc, se coflecea mereu, fir-ar a dracului! Până la urmă am găsit clenciul: trebuia să coacem plăcinta cu scară cu tot. În seara următoare, ajutaţi de Jim, am rupt cearşaful în fâşii pe care le-am înnădit, aşa încât a doua zi, în zori, aveam o frânghie pe cinste, bună să spânzuri cu ea un om. Bineînţeles, ne-am zis c-am muncit nouă luni la ea.

  Dimineaţa am dus scara în pădure, dar ce să vezi, nu intra în plăcintă. Fiind făcută din ditamai cearşaful, frânghia asta ar fi putut să umple şi patruzeci de plăcinte şi tot ar mai fi rămas destul şi pentru o supă, un salam sau mai ştiu eu ce. Cred c-ar fi ajuns şi pentr-un prânz întreg.

  Nouă însă nu ne trebuia decât pentru o plăcintă, aşa că am aruncat restul. N-am copt plăcinta în lighean, de teamă să nu se topească lipitura. Nenea Silas avea însă o tigaie straşnică, de aramă, de care era tare mândru, fiin’că fusese a unuia dintre strămoşii lui, care venise din Anglia o dată cu William Cuceritorul50, pe „Mayflower”51 sau pe una din primele corăbii ce străbătuseră Atlanticul52. Avea un mâner lung, de lemn, şi moşul o ţinea ascunsă în pod, laolaltă cu o grămadă de oale şi alte marafeturi scumpe – nu fiindcă ar fi fost de preţ, că nu făceau doi bani, ci pentru vechimea lor. Am scos-o în taină din pod şi am dus-o în pădure, dar am stricat câteva aluaturi în ea, neştiind cum să coacem plăcinta. Pân’ la urmă, însă, ne-am descurcat noi. Am aşternut pe fundul tigăii un strat de cocă şi-am pus-o pe jeratic. Am vârât în ea scara de cârpe şi deasupra am pus alt strat de cocă. Dup-aceea, am pus capacul şi-am presărat deasupra tăciuni aprinşi. Ne-am tras apoi cu câţiva paşi mai încolo, la răcoare, ţinând de mânerul ăla lung. În cincisprezece minute a ieşit o mândreţe de plăcintă, numai că de-ar fi vrut cineva s-o mănânce, ar fi trebuit să-şi facă rost de-o cutie întreagă de scobitori, fiindcă scara de cârpe i-ar fi dat nişte crampe nemaipomenite, îmbolnăvindu-l de stomac pe vecie.

  Nat nu s-a uitat când am