pus plăcinta vrăjitorească în strachina lui Jim, Am mai vârât acolo, la fund, sub mâncare, cele trei blide de tinichea. Toate lucrurile ajunseră, astfel, cu bine la Jim; când rămase singur, el despică plăcinta şi ascunse scara de cârpe în mindirul lui de paie, apoi scrijeli nişte semne pe un blid şi-l aruncă pe ferestruică.

  C A P I T O L U L XXXVIII.

  Ne-a fost greu din cale-afară să meşterim penele alea şi ferăstrăul. Jim spunea însă că ăl mai greu lucru o să fie inscripţia, adică pisania pe care trebuie s-o mâzgălească pe zid orice prizonier. Tom zicea că fără asta nu se poate. Căci nu s-a mai văzut în toată istoria ca un prizonier de stat să nu lase în urmă o inscripţie şi-un blazon.

  — Uită-te la lady Jane Grey53 sau la Gilford Dudley54, sau la bătrânul Northumberland55! Să zicem c-o să fie prea greu, Huck. Dar tu ce-ai vrea? Ce propui? Jim trebuie să-şi lase inscripţia şi blazonul, ca toată lumea.

  — Domnu’ Tom – spuse Jim – da’ eu n-am nici un blazon, am doar bluza asta veche, pe care ştii că trebuie să ţin un jurnal.

  — Mă Jim, n-ai priceput! Un blazon e cu totul altceva.

  — Oricum – spusei eu – Jim are dreptate când zice că n-are nici un blazon, fiin’că n-are.

  — Hop şi tu! mă repezi Tom. Parcă eu nu ştiu? Dar pe ce te prinzi c-o să aibă un blazon înainte de-a ieşi de-aici? O să facă totul cum scrie la carte, fără nici o abatere.

  În vreme ce eu şi Jim ascuţeam penele pe o bucată de cărămidă (Jim meşterea o pană din sfeşnicul de alamă, iar eu făceam alta din lingură), Tom se gândea la blazon. Nu trecu mult şi ne spuse că se gândise la atâtea blazoane bune, că nu mai ştia pe care să-l aleagă. E drept că era unul care-i făcea cel mai mult cu ochiul.

  — Pe pajură – spuse el – o să avem un câmp de aur cu baza dextră, cu o cruce maro la fascie şi un câine culcat drept însemn; sub piciorul lui, un lanţ încrenelat ca emblemă a sclaviei, cu o tresă verde cu capătul zimţat şi trei linii inversate pe un câmp de azur, cu punctele buricului aşezate pe o dansetă crestată; în creştet, un negru fugar, cu desaga pe umăr, cu bară senestră şi având drept suport două guri, adică tu şi cu mine. Deviza: Maggiore fretta, minore atto. Am citit-o într-o carte şi înseamnă: cu cât te grăbeşti, cu atât mai încet mergi.

  — Ei, comedie! Da’ ce dracu înseamnă toate celelalte?

  — N-avem timp de pierdut cu chestia asta, trebuie să ne zorim cu inscripţia.

  — Stai niţel, spune-mi măcar o parte! Ce-i aia o fascie?

  — O fascie, hm! O fascie este… nu-i nevoie să ştii ce e. Am să-i arăt eu cum devine cazu’, când o ajunge acolo.

  — Dă-o-ncolo, Tom, zi şi mie, dacă te rog! Ce-i aia o bară senestră?

  — Nu ştiu, dar trebuie s-o aibă. Toţi nobilii au aşa ceva.

  Uite-aşa era Tom: dacă nu-i convenea lui să-ţi lămurească un lucru, nu ţi-l lămurea nici mort. Puteai să-l pisezi o săptămână şi tot degeaba era.

  Acum, că isprăvise cu blazonul, se apucă de cealaltă treabă, întocmirea unei inscripţii funerare. Zicea că Jim trebuie neapărat să aibă o inscripţie, ca toată lumea. Scrise câteva pe o bucată de hârtie şi ni le citi:

  1 Aici a fost zdrobită o inimă captivă.

  2 Aici şi-a trăit viaţa chinuită un biet prizonier, părăsit de lume şi de prieteni.

  3 Aici s-a sfărâmat o inimă singuratică şi un suflet ostenit şi-a găsit hodina, după treizeci şi şapte de ani de captivitate.

  4 Aici s-a stins, după treizeci şi şapte de ani de amară captivitate, departe de casă şi de prieteni, un nobil străin, fiul natural al lui Ludovic al XIV-lea.

  În timp ce citea, îi tremura glasul şi era cât pe ce să izbucnească în plâns. Nu se putea hotărî cu nici un chip pe care din inscripţiile astea s-o zgârie Jim pe perete, toate i se păreau atât de frumoase! În cele din urmă hotărî ca Jim să le scrie pe toate, dar Jim îi spuse că i-ar trebui un an până să zgârie cu un piron atâtea semne pe nişte bârne, mai ales că nici nu cunoştea buchiile. Tom îi răspunse însă că o să i le deseneze şi că n-o să aibă nimic altceva de făcut decât să le copieze întocmai.

  — De fapt – adăugă el peste câteva clipe – mă gândesc că bârnele nu prea se potrivesc. Într-o temniţă nu-s pereţi de lemn. Trebuie să crestăm în stâncă inscripţiile. O să aducem o stâncă.

  Jim îşi dădu cu părerea că o stâncă ar încurca şi mai mult lucrurile, fiindcă i-ar lua atâta vreme ca să cresteze inscripţiile în ea, încât n-ar mai ieşi niciodată afară. După ce-l linişti, spunându-i c-o să-mi îngăduie mie să-i dau o mână de ajutor, Tom aruncă o privire să vadă cum merge treaba cu penele. Era al dracului de greu şi de plicticos, iar mâinile mi-erau numai răni. Pe deasupra, n-aveam de loc spor.

  — Uite ce-o să facem – spuse Tom. Ne trebuie o stâncă şi pentru blazon, şi pentru inscripţiile funerare. În felul ăsta împuşcăm doi iepuri deodată. Colo, lângă moară, e un pietroi mare şi pestriţ. O să-l aducem aici, o să-l crestăm şi, în afară de asta, o să-l folosim la ascuţirea penelor şi a ferăstrăului.

  Era o idee, nu glumă! Şi nici cu pietroiul nu era de glumit, dar ne-am hotărât să încercăm. Nu bătuse încă de miezul nopţii, aşa că ne-am dus spre moară, lăsându-l pe Jim să-şi vadă de lucru.

  Am urnit piatra de moară şi am început s-o dăm de-a dura, dar mergea tare