greu. Uneori ne scăpa din mâini şi era gata-gata să ne zdrobească. Tom zise că până s-ajungem cu ea acasă, piatra o să-i vie de hac unuia din noi. Când am ajuns la jumătatea drumului, nu mai puteam de oboseală şi eram leoarcă de sudoare. Văzând că singuri n-o s-o scoatem la capăt, ne-am gândit să-l aducem şi pe Jim. Jim ridică patul, îşi desfăcu lanţul prins de piciorul patului şi şi-l trecu în jurul gâtului. Am ieşit unul câte unul pe brânci prin tunel şi am pornit spre moară. Când am ajuns, eu şi Jim ne-am apucat să-mpingem pietroiul; acum se rostogolea ca o minge. Tom ne supraveghea. N-am pomenit băgător de seamă mai grozav ca el. La toate se pricepea băiatul ăsta!

  Tunelul săpat de noi era măricel, dar nu destul de mare pentru piatra de moară. Jim apucă târnăcopul şi lărgi repede trecerea. Apoi Tom desenă cu pironul literele inscripţiei ăleia, şi-l puse pe Jim să le scrijelească în piatră cu pironul în chip de daltă şi c-un drug de fier, găsit printre vechiturile din şopron, în chip de ciocan. Îi porunci să muncească până ce lumânarea o să se mistuie toată. După aceea, avea voie să se culce, dar mai întâi trebuia să ascundă piatra sub mindir, la căpătâi. L-am ajutat apoi să-şi lege lanţul la loc de piciorul patului şi eram gata să ne ducem şi noi la culcare, când lui Tom îi mai trecu prin minte ceva:

  — Ia zi, Jim, ai niscaiva păianjeni pe-aici?

  — Nu, dom’ Tom, mulţumesc lu’ Dumnezeu, n-am.

  — Bine, o să-ţi facem noi rost de câţiva.

  — Dar, dom’ Tom, nu vreau păianjeni! Lu’ Jim i-e frică de ei. Mai bine-un şarpe cu clopoţei decât un păianjen!

  După ce se gândi vreo două minute, Tom spuse:

  — Bună idee! S-a făcut, sigur că da! Tii! E-o idee grozavă! Unde-o să-l ţii?

  — Ce să ţin, dom’ Tom?

  — Păi, şarpele cu clopoţei!

  — Sfinte Dumnezeule, dom’ Tom, dacă văd un şarpe cu clopoţei aici, sparg cu capu’ peretele şi fug, zău aşa!

  — Lasă, Jim, cu timpul n-o să-ţi mai fie teamă, ai să te obişnuieşti cu el. Ai să-l îmblânzeşti!

  — Să-l îmblânzesc?!

  — Da, nu-i de loc greu. Orice animal e bucuros să-l mângâi şi să-l alinţi şi nu i-ar trece prin cap să facă rău unuia care-l alintă. Aşa scrie în toate cărţile. Încearcă şi-ai să-ţi dai seama, încearcă măcar două-trei zile. N-o să treacă mult şi-o să te placă, o să doarmă cu tine-n pat şi n-o să te mai părăsească nici o clipă. Ba chiar o să te şi lase să-l înfăşori pe după gât şi să-i pui capul în gura ta.

  — Dom’ Tom, nu mai vorbi aşa! Simt că mor! Să mă lase pe mine să pun capul lui în gura mea, grozav hatâr! Poa’ s-aştepte mult pân’ să-i cer aşa ceva! Şi-apoi, nu vreau să dorm cu el în pat.

  — Jim, nu fi prost! Un prizonier trebuie să aibă neapărat un animal care să-i ţină de urât, şi dacă un şarpe cu clopoţei n-a mai fost încercat până acum, cu atât mai mare o să-ţi fie gloria dac-ai să-l încerci tu ăl dintâi. O să fie ceva colosal, zău aşa!

  — Dar, dom’ Tom, lu’ Jim nu-i trebuie aşa glorie. Dacă şarpele-l muşcă pe Jim de bărbie, ce fel de glorie-i asta? Nu, dom’le, Jim nici nu vrea s-audă de-aşa ceva.

  — La dracu’, ce, ţi-e greu să-ncerci? Asta-i tot ce-ţi cer. Nu te silesc să-l ţii dacă vezi că nu merge.

  — Dar dacă şarpele mă muşcă atunci când încerc, s-a zis cu mine! Dom’ Tom, Jim este gata să facă tot ce trebuie, da’ dacă ‘mneaţa şi Huck aduci aici şarpe cu clopoţel, ca să-l îmblânzesc pe el, Jim îşi ia tălpăşiţa, aşa să ştiţi!

  — Bine, fie, dacă eşti aşa de încăpăţânat. O să-ţi aducem câţiva şerpi de casă şi-ai să le prinzi niscaiva nasturi pe cozi, ca să pară că-s şerpi cu clopoţei. Asta-i povestea.

  — Aşa da, dom’ Tom, da’ zău că merge şi fără ei! Nu ştiam că-i aşa bătaie de cap să fii prizonier.

  — Aşa e, dacă faci totul cum scrie la carte. Spune, ai ceva şobolani pe-aici?

  — Nu, n-am văzut nici unu’!

  — Atunci o să-ţi aducem noi câţiva.

  — Dar, dom’ Tom, lu’ Jim nu-i trebuie şobolan. Şobolanu’ ăsta afurisit nu lasă omu’ în pace, trece peste tine şi te muşcă de picior când vrei să dormi. Nu, dom’le, mai bine şerpi de casă, dacă-i musai, dar şobolani nu! Nu-mi trebuie!

  — Bine, Jim, dar nu se poate fără şobolani! Toată lumea are. Ia nu mai face atâta gălăgie. Unde s-a mai văzut prizo-nier fără şobolani? Eu unul nu cunosc nici un caz. Prizonierii îi dresează, îi răzgâie şi-i învaţă fel de fel de trucuri, până ajung să se simtă bine printre oameni, întocmai ca muştele. Numai că trebuie să le faci niţică muzică. Ai ceva la care să cânţi?

  — N-am decât un piepten vechi, o bucată de hârtie şi o drâmbă. Da’ Jim crede că drâmbă nu le place.

  — Ba cum de nu. Nu le pasă din ce le cânţi, numai mu-zică să fie. O drâmbă e destul de bună pentr-un şobolan. Toate jivinele astea se dau în vânt după muzică, mai ales într-o închisoare. Muzica tristă le place ăl mai mult, şi dintr-o drâmbă nu scoţi decât muzică tristă. Asta-i atrage totdeauna şi vin să vadă ce-i cu tine. Da, da, e foarte bine, te-ai procopsit. Uite cum o să fie. Seara, înainte de culcare, şi dimineaţa, devreme de tot, te-ntinzi pe pat şi cânţi din drâmbă. Cânţi, de pildă, „Totul s-a sfârşit”, şi cât ai bate din palme te şi pomeneşti cu un şobolan. După ce cânţi aşa vreo două minute, ai să vezi că toţi