— Cred şi eu, dom’ Tom, da’ Jim n-o să petreacă bine de loc. Zău dacă pricep ce rost are! Da’ dacă aşa trebuie, fie! Mai bine să fie mulţumite jivinele, decât să am ceartă în casă.

  Tom stătu niţel pe gânduri, să vadă dacă nu cumva uitase ceva, apoi spuse:

  — A, da, era sa uit! Ia zi, ai putea să creşti o floare în hruba asta?

  — Nu ştiu, poate ca da, dom’ Tom. Numai că aici e tare întuneric, şi-apoi Jim n-are nevoie de floare, ar încurca şi mai mult lucrurile.

  — Nu-i nimic, nu strică să încerci. Au mai făcut-o şi alţi prizonieri.

  — Dom’ Tom, Jim crede că o floare de coada-mâţei ar putea crcşte aici, da-i păcat de-atâta bătaie de cap.

  — Să nu spui asta. O să-ţi aducem una mică şi-ai s-o sădeşti colo-n colţ. Vezi să ai grijă de ea! Şi ştii, să nu-i mai zici coada-mâţei, zi-i Pitchiola, aşa-i spune când creşte-ntr-o temniţă. Trebuie s-o stropeşti cu lacrimile tale.

  — Da’ de ce, când e atâta apă-n fântână?

  — Lasă apa de fântână, cu lacrimile tale trebuie s-o uzi, aşa se obişnuieşte.

  — Păi, dom’ Tom, lasă-mă pe mine să stropesc coadamâţei cu apă din puţ, şi-o să crească de zece ori mai iute decât una udată cu lacrimi.

  — Nu despre asta-i vorba. Trebuie s-o uzi cu lacrimi!

  — Atunci, floarea se prăpădeşte în mâinile lu’ Jim, dom’ Tom, zău aşa, fiin’că Jim nu prea e plângăreţ.

  Tom păru încurcat. Se gândi ce se gândi, apoi spuse că în cazul ăsta Jim trebuie să se-ajute cu o ceapă. Îi făgădui c-o să fure o ceapă din colibele negrilor şi o să i-o pună pe ascuns în cana cu cafea, a doua zi dimineaţa.

  — Mai bine pui la mine tutun în cafea – îi spuse Jim şi adăugă că i s-a urât până peste cap de toate astea, de floarea pe care trebuia s-o crească, de muzica pe care trebuia s-o cânte şobolanilor, de dresatul şi râzgâiatul şerpilor şi păianjenilor, de truda cu penele, cu inscripţiile, cu jurnalul şi de toate celelalte cazne, care făceau ca meseria de prizonier să i se para mai grea şi mai afurisită decât toate meseriile ce le încercase vreodată.

  Auzindu-l, Tom îşi cam ieşi din fire şi-i răspunse că, după ce că nici un alt prizonier n-a avut un asemenea prilej strălucit de a ajunge celebru, nici măcar nu ştie să-l preţuiască.

  — Stricăm orzul pe gâşte! izbucni el înciudat, iar lui Jim îi păru rău şi-i făgădui că n-o să se mai poarte aşa.

  După aceea, eu şi Tom ne-am dus la culcare.

  C A P I T O L U L XXXIX.

  A doua zi dimineaţa ne-am dus în târg şi-am cumpărat o cursă de şoareci. După ce-am adus-o acasă, am destupat cea mai grozavă gaură de şobolani. Într-o oră, am prins vreo cincisprezece bucăţi clasa-ntâi. Apoi am dus cursa în odaia mătuşii Sally, şi-am pus-o la loc sigur, sub patul ei. Din păcate, în vreme ce noi umblam după niscaiva păianjeni, piciul ăla de Thomas-Franklin-Benjamin-Jefferson-Alexander Phelps a dibuit cursa şi i-a deschis uşiţa, ca să vadă dacă şobolanii ies afară. Fireşte c-au ieşit, iar tuşa Sally a picat taman atunci în odaie. Când ne-am întors, am găsit-o cocoţată în pat şi urlând ca o apucată în vreme ce şobolanii se sileau din răsputeri s-o distreze.

  Ne-a luat la rost şi ne-a scărmănat pe-amândoi cu nuiaua, iar după aia ne-au trebuit vreo două ceasuri până să prindem alţi cincisprezece-şaisprezece şobiolani, şi nu de-aceeaşr calitate ca ăi dinţii, care erau crema. Fir-ar al dracului de mucos, ce i-o fi venit să-şi bage nasul? N-am văzut în viaţa mea şobolani mai frumoşi ca ăi din prima serie.

  În schimb, am pus mâna pe un sortiment bogat de păianjeni, cărăbuşi, broaşte, omizi şi alte gângănii d-astea. Tare-am fi vrut să facem rost şi de-un cuib de viespi, dar n-a fost chip, fiindcă toată familia era în viespar. Nu ne-am dat însă bătuţi cu una cu două şi am rămas acolo cât am putut, crezând că viespile au să ostenească înaintea noastră, numai că a ieşit taman pe dos. Ne-am frecat bine cu pătlagină locurile muşcate, până nu ne-a mai durut aproape de loc, doar atât că nu prea mai puteam şedea. Ne-am dus apoi după şerpi şi-am dibuit vreo două duzini de guşteri şi şerpi de casă, i-am vârât într-un sac şi i-am adus aşa în odaia noastră.

  Se lăsase seara şi vă-nchipuiţi că după o zi întreagă de muncă pe brânci ne era o foame de lup.

  Când ne-am întors sus, după cină, am băgat de seamă că în sac nu mai era nici un şarpe. Se vede treaba că nu legasem bine sacul şi ăia făcuseră ce făcuseră şi ieşiseră afară. Da’ nu ne-am necăjit prea mult, fiindcă ştiam că-s pe undeva, pe aproape, aşa că puteam pune mâna măcar pe câţiva. Pot să vă spun că multă vreme n-am dus lipsă de şerpi în casă! Îi vedeai din când în când ieşind de pe sub grinzi şi de prin alte locuri şi te pomeneai, cu ei în farfurie sau pe după gât – de obicei acolo unde n-ai fi dorit să-i vezi. De altminteri, erau tare frumoşi, dungaţi şi cu totul nevătămatori, dar tuşa Sally nu putea să-i sufere, de orice soi ar fi fost. Se ferea de şerpi ca dracul de tămâie. Ori de câte ori se târa vreunul după ea, lăsa totul baltă şi-o lua la fugă, scoţând nişte zbierete ca la zidurile Ierihonului56. N-am pomenit femeie ca asta. Nici cu vătraiul nu voia să se atingă de ei şi dacă se ducea să se culce în odaia ei şi găsea un şarpe în pat,