o zbughea pe uşă, răcnind de parc-ar fi luat casa foc. Atâta îl amărî pe bărbat-su din pricina asta, că bietul de el ajunse curând să blesteme tot neamul şerpilor, zicând că mai bine nu li s-ar fi ivit pe lume sămânţa. La o săptămână după ce casa se goli de şerpi, tuşa Sally tot nu se potolise. Când şedea dusă pe gânduri şi-o gâdilai la ceafă cu o pană, sărea din papuci, nu alta. Ciudat lucru, îmi spuneam, dar Tom zicea că toate muierile sunt la fel, cică aşa le-a zămislit Ăl de Sus, nu se ştie din ce pricină.

  De câte ori îi ieşea în cale vreun şarpe de-al nostru, ne trăgea câteva scatoalce, zicându-ne că asta nu-i nimic faţă de ce ne-ar aştepta dac-am umple iarăşi casa cu şerpi. Nu-mi păsa mie de scatoalce, fiindcă nu durea cine ştie ce, dar mă gândeam ce greu o să ne fie să facem rost de-o altă colecţie de şerpi. Pân’ la urmă, am făcut noi rost şi de şerpi, şi de toate celelalte.

  Să fi văzut ce trai era în chilioara lui Jim, când începea el să cânte şi toate dihăniile ieşeau din găurile lor şi tăbărau pe el!

  Lui Jim nu-i plăceau păianjenii, şi nici ei nu-l plăceau pe el. Când se năpusteau asupră-i, era vai de viaţa lui!

  Jim se plângea că şobolanii, şerpii şi piatra de moară ocupă tot patul şi nu mai are unde să-şi pună capul. Şi când se nimerea să găsească puţin loc, nu putea închide ochii de atâta fojgăială. N-avea linişte nici o clipă din pricină că dihăniile nu dormeau toate odată, ci pe rând, aşa că atunci când picoteau şerpii erau pe covertă şobolanii, iar când şobolanii se duceau la culcare, ieşeau şerpii. În felul ăsta, Jim avea tot timpul un circ sub el, în vreme ce altă echipă juca tontoroiul deasupra lui, iar dacă se scula să-şi caute alt loc, tăbărau pe el păianjenii. Jim zicea că de-ar scăpa vreodată de-acolo, n-ar mai primi să fie prizonier nici măcar pentru o leafă.

  Pe la sfârşitul celei de-a treia săptămâni totul era gata. Cămaşa a fost trimisă la timp, în plăcintă. De câte ori îl muşca vreun şobolan, Jim se scula şi mai scria un rând în jurnal, cât era poaspătă cerneala. Penele erau ascuţite, aşa că inscripţiile şi toate celelalte au fost scrijelite pe piatra de moară. Piciorul patului fu despicat în două cu ferăstrăul, iar noi am înghiţit talaşul alegându-ne cu o durere de burtă grozavă. Credeam c-o să dăm ortu’popii, dar am scăpat. N-am pomenit talaş mai greu de înghiţit. Tom era de aceeaşi părere. Ei, şi cum spuneam, treaba era gata acum. Cât despre noi, eram cam dărâmaţi, mai cu seamă Jim.

  Bătrânul le scrisese de vreo două ori ălora de pe plantaţia de lângă Orleans, ca să vină să-şi ia în primire negrul fugar, dar nu căpătase nici un răspuns, fiindcă plantaţia aia nici nu exista. În cele din urmă, moşul se hotărî să dea un anunţ despre Jim în gazetele din Saint Louis şi New Orleans. Când l-am auzit pomenind de Saint Louis, m-au trecut fiori şi mi-am dat seama că nu era vreme de pierdut.

  — E timpul să trimitem scrisorile ‘nonime! spuse Tom atunci.

  — Ce mai e şi asta? îl întrebai.

  — Ceva cu care dai de veste cuiva că se pune ceva la cale. Uneori se face-ntr-un fel, alteori într-altul. Dar întotdeauna se găseşte câte o iscoadă, care-l înştiinţează pe guvernatorul castelului. Când Ludovic al XVI-lea a vrut s-o tulească din palatul Tuleriilor, l-a pârât jupâneasa. E un mijloc foarte bun. La fel şi scrisorile ‘nonime. Vom folosi şi-un mijloc, şi celălalt. Se mai obişnuieşte ca mama prizonierului să schimbe hainele cu el: ea rămâne-n temniţă, iar el o şterge îmbrăcat în straiele ei. O să-ncercăm şi asta.

  — Bine, Tom, dar ce rost are să dăm de veste că se pune ceva la cale? Lasă-i să afle singuri, e treaba-lor.

  — Da, ştiu, dar nu te poţi bizui pe ăştia. De la bun înce-put ne-au lăsat pe noi să facem totul: Sunt aşa de încrezători şi de nătângi, că nu bagă de seamă nimic, aşa că dacă nu le dăm noi de veste, n-o să ne stânjeanească nimeni, iar după atâta caznă şi bătaie de cap, evadarea asta o să meargă ca-n brânză, şi n-o să mai facă doi bani.

  — Drept să-ţi spun, Tom, mie aşa mi-ar plăcea.

  — Eşti un prost! spuse el, scârbit.

  — Bine, nu mai zic nimic. Cum spui tu, aşa să fie. Dar unde găseşti o jupâneasă?

  — Tu o să fii jupâneasa. La miezul nopţii, te strecori în odaia mulatrei şi-i şterpeleşti o rochie.

  — Nu se poate, Tom, fiin’că fata n-are decât o rochie, mai mult ca sigur, şi-ar ieşi tămbălău a doua zi.

  — Ştiu, dar n-o s-o ţii decât un sfert de ceas, cât să duci ‘nonima, şi s-o vâri sub uşă.

  — Aşa mai merge. Dar aş putea s-o duc tot aşa de bine şi îmbrăcat în ţoalele astea.

  — N-ai mai arăta a jupâneasă atunci!

  — Păi, tot n-o să vadă nimeni cum arăt!

  — Nu contează. Trebuie să ne facem datoria, fără să ne pese dacă ne vede sau nu careva. Ce naiba, tu n-ai de loc prinţipuri?

  — Bine, fie, nu mai zic nimic. Am să fiu şi jupâneasă. Dar cine-o să fie mama lui Jim?

  — Eu. Am să iau o rochie de la tuşa Sally.

  — Asta-nseamnă c-o să rămâi în colibă după ce plec eu şi Jim.

  — Da’ de unde! Am să umplu hainele Iui Jim cu paie şi-am să le-ntind pe pat, aşa ca să semene cu mama lui Jim, iar el o să îmbrace rochia mătuşii Sally şi-o să evadăm împreună cu toţii. Când fuge un prizonier de soi, asta se numeşte evadare. De pildă,