– Crezi c-ar fi mai bine să luăm o "pianină" cu noi? întreabă ei, vârându-şi P-38-ul într-un alt buzunar, de unde i-ar fi foarte uşor să-l scoată dacă ar interveni ceva neprevăzut.

– Nu, spune Sally hotărât. Vă aflaţi în Berlinul civilizat şi oamenii nu acceptă indivizi înarmaţi cu mitraliere care să le spargă geamurile!

– Să mergem, face Porta încruntat. De data asta nu ne mai complicăm. Îl lichidăm aşa cum se procedează cu hoţii de cai din Texas!

– Aveţi grijă, îi avertizează Sally, în momentul în care ies din încăpere. Puteţi avea surprize. Ţineţi minte că Egon nu-i un ţărănoi din Schleswig! E berlinez în toată regula şi ştie exact ce trebuie să facă pentru a rămâne în viaţă!

Când se furişează pe fereastra pivniţei, Micuţul se înţepeneşte în cadru şi Porta trebuie să folosească o rangă pentru a-l elibera.

Urcă încet pe scări până la primul etaj, de unde răzbat glasuri. Primele două camere sunt goale, dar în cea de-a treia e multă lume.

Egon stă în spatele unui birou imens, care-l face să pară şi mai mic decât în realitate. E îmbrăcat în negru, cu o cămaşă de-un alb orbitor, care, după părerea lui, se potriveşte de minune cu bronzul său artificial. Are impresia că bronzul îi conferă unui bărbat un aer viguros. În stânga şi-n. dreapta lui, stau doi uriaşi din garda personală, care privesc cu atenţie în toate părţile. În lumina chioară se mai observă două gorile păzind uşa de la intrare a restaurantului. Sunetele tobelor şi ale saxofoanelor se aud de departe.

– Uau-uau! latră Micuţul aplecându-se spre Egon, arăţi ca şi cum ai fi nimerit într-un roi de viespi, dar poate că n-ai făcut totuşi decât o mică plimbare cu taxiul în jurul Grădinii Zoologice!

– Aţi vrut să mă omorâţi, băieţi! spune Egon calm, apăsând pe fiecare vorbă.

Îi suflă Micuţului fum în faţă, exact ca în filmele americane cu bandiţi. Micuţul râde cu poftă. Simte că trebuie să facă asta ca să câştige un răgaz.

În scurt timp, încep să se petreacă atâtea lucruri deodată, încât, mai târziu, Porta va spune că a fost aproape ca la un cutremur. Toată banda sare pe ei. Una din gorile îl pocneşte pe Micuţul peste faţă cu o scândură, atât de puternic încât aceasta crapă pe mijloc.

– Omorâţi-i! porunceşte Egon bucuros, lovindu-l pe Micuţul cu piciorul.

Cei doi haidamaci de lângă uşă îl înşfacă pe Porta şi încearcă să-i zdrobească ţeasta. Pumnii ţâşnesc fulgerător prin aer şi-l izbesc în faţă. Se răsuceşte, dar în cădere atinge ceva moale. Una dintre gorile sare în lături urlând de durere, cu mâinile între picioare.

Micuţul se rostogoleşte ca o minge, apoi se ridică, înşfacă un scaun şi-l loveşte pe cel mai apropiat agresor. Scaunul se sfărâmă şi gorila cade, cu un geamăt prelung.

Singurul om din garda personală a lui Egon care mai e în picioare se repede la Micuţul, agitând un ciomag. Micuţul se aruncă spre el cu capul înainte, cu tot avântul celor o sută treizeci de kilograme ale sale. Îi repede un şut în picior şi se prăbuşesc amândoi, asemenea coşului unui vapor care se prăvăleşte peste punte. Cu un pumn bine direcţionat, Micuţul îi sparge agresorului laringele, ca pe o coajă de ou. Acesta cade grămadă pe podea cu un răcnet animalic. Ciomagul îi alunecă din mână.

Porta îl înşfacă şi se repede cu o ploaie de lovituri asupra atacatorilor.

Îndată, Egon realizează gravitatea situaţiei şi, fiindcă nu e omul care se simte în largul lui când asistă la o scenă violentă, îşi ia pardesiul său negru, bine croit, şi iese în fugă din cameră.

– După el! strigă Porta, pocnindu-l pe unul din hăndrălăi cu ciomagul în cap, cu un gest aproape prietenesc.

– Mi se rupe inima, strigă Micuţul, ameninţându-i pe cei din încăpere cu pistolul. De data asta vă iertăm, dar cândva tot o să vă mierlim pe toţi. În general, omorâm numai atunci când suntem de comun acord că e necesar s-o facem. La perete! Mâinile sus şi picioarele depărtate! Palmele mai sus! Se vede că n-aţi fost niciodată la Hamburg. Îi controlează cu mâini sigure, golindu-le buzunarele de chei. bani, ţigări, portofele şi pistoale. Portofelele şi le bagă în propriile buzunare, iar celelalte lucruri le. aruncă pe fereastră. Iese pe uşă cu spatele, o încuie şi împinge un scaun dedesubtul clanţei.

Porta trece în goană prin restaurant, îmbrânceşte în trecere un chelner şi iese în stradă. Porneşte pe drum, apoi se opreşte. Se întoarce de unde-a venit, realizând că Egon ar fi putut fugi în direcţie opusă.

Micuţul se năpusteşte pe poartă cu pistolul în mână şi priveşte confuz în jur.

În spatele lui se aude un trosnet sec.

– Ţi-arăt eu ţie! zbiară August, unul din membrii gărzii personale a lui Egon. A reuşit să evadeze şi acum continuă urmărirea. Te. fac praf! vociferează el, agitând ciomagul pe care-l aruncase Porta, ca să demonstreze că vorbeşte serios. Un glonţ şuieră prin întuneric. Omul se răsuceşte, se izbeşte de uşa care cedează şi cade cu o ploaie de cioburi şi aşchii de lemn. Se clatină o clipă, apoi se prelinge uşor pe podea, ca un sac de grăunţe găurit.

– Fereşte! strigă agitat. Porta, simţind cum se desprinde o siluetă întunecată din spatele unor lăzi de gunoi, care îndreaptă spre el ceva mare şi negru. La lumina unei străfulgerări, observă că mâna care ţine obiectul ameninţător este murdară de noroi. Se aruncă în spatele unei stive de saci de cartofi, urmat imediat de Micuţul. O rafală străpunge aerul cu un scrâşnet ucigaş. Gloanţele le şuieră pe deasupra capetelor. Îşi pregătesc pistoalele. Silueta întunecată s-a evaporat. Totul pare liniştit. O linişte periculoasă. Se ridică amândoi, cu grijă, în picioare.

– La dracu'! înjură Porta. Nu ne iese nimic din tot ce încercăm să facem! Cine naiba era porcul de nazist care şi-a permis să tragă în cadrele Armatei aflate în exerciţiul funcţiunii?

– Cu neputinţă să fi fost Egon, îşi dă Micuţul cu părerea. Ăla s-ar frânge în două dacă ar trage cu un puşcoci de un asemenea calibru! Armele astea sunt numai pentru soldaţi şi bărbaţi hotărâţi!

O pornesc