urmele lăsate de animale mari, care probabil că veneau aici să-şi potolească setea, dar nici un alt semn. Fără îndoială că micul pecar nu fusese lovit de alice în această parte a pădurii.

Totuşi, cercetînd curentul repede al apei care curgea spre mare, Cyrus Smith ajunse la concluzia că se aflau mult mai departe de ţărmul apusean decît îşi închipuise. FI judeca astfel, deoarece la această oră, fluxul ar fi trebuit să împingă apele rîului, dacă punctul lui de revărsare n-ar fi fost prea departe. Ori, acest lucru nu se vedea şi apa îşi urma cursul în linişte. Inginerul se mira foarte mult şi îşi consulta des busola, căci se temea ca la vreun cot al rîului să nu se trezească din nou în mijlocul pădurilor Far-West.

După ce străbătură o bună bucată de drum, pionierii observară că rîul se lărgea, iar apele curgeau mai puţin năvalnice. Copacii de pe malul dfept erau tot atît de deşi ca şi cei de pe malul stîng şi era cu neputinţă să zăreşti ceva dincdfo de ei. Totuşi, se părea că locurile străbătute de ei erau pustii, fiindcă Top nu lătra. Ori, inteligentul animal ar fi semnalat cu siguranţă prezenţa oricărui străin aflat prin vecinătate.

La ora zece şi jumătate, spre marea mirare a lui Cyrus Smith, Harbert, care o luase înainte, se opri deodată, strigînd:

— Marea !

Şi peste cîteva minute, pionierii vedeau desfăşurîndu-se în faţa lor malul apusean al insulei.

Dar ce contrast între acest ţărm şi coasta oceanului pe care îi aruncase soarta, aceea de la poalele Casei de Granit !

Nici o ridicătură de granit, nici o stîncă în larg, nici măcar o plajă nisipoasă. Pădurea se întindea pînă la ţărm şi copacii de pe marginea ei, bătuţi de valuri, se plecau peste ape. Nu era un litoral aşa cum îl creează de obicei natura, fie întinzînd un uriaş covor de nisip, fie grupînd ici, colo cîteva stînci, ci o minunată înşiruire, alcătuită din cei mai frumoşi copaci din lume, la marginea ţărmului. Malul se ridica deasupra apelor mării şi pe acest pămînt bogat, susţinut de o bază de granit, minunaţii arbori păreau tot atît de trainic înrădăcinaţi, ca şi în interiorul insulei.

Pionierii se aflau în scobitura unui mic golf neînsemnat, în care n-ar fi avut loc nici două sau trei bărci de pescari. El slujea drept canal de scurgere a rîului pe care-l urmăriseră şi care, în loc să alunece domol spre mare, cădea de la o înălţime de peste patruzeci de picioare. Aşa se explica faptul că acest curs nu era influenţat de flux şi reflux. Într-adevăr, valurile oceanului în flux, chiar atunci cînd ating cea mai mare înălţime, nu ar fi putut să ajungă vreodată pînă la nivelul rîului, a cărui albie -era aşezată mult deasupra nivelului mării. Acestor ape le-ar fi trebuit milioane de ani ca să poată roade stînca de granit, croindu-şi astfel altă revărsare. De comun acord, ei hotărîră să dea acestui rîu numele de „Rîul Cascadei”.

Dacă spre nord marginea pădurii se întindea pe o distanţă de încă două mile, rărindu-se, şi în zare se conturau nişte dealuri frumoase, dimpotrivă, partea litoralului cuprinsă între Rîul Cascadei şi promontoriul Reptilei nu cuprindea decît păduri alcătuite din copaci minunaţi, unii drepţi, alţii plecaţi, cu rădăcinile mîngîiate de valurile mării. Ori, tocmai în partea aceea' adică spre peninsula Serpentină, trebuia continuată cercetarea, deoarece pe porţiunea aceea a litoralului era mult mai uşor de găsit un adăpost. Cealaltă parte, fiind aridă şi sălbatică, n-ar fi oferit această posibilitate vreunui naufragiat.

Vremea era frumoasă, senină, şi de pe creasta falezei, pe car? Nab şi Pencroff întinseră masa, se vedea pînă hăt, departe. Orizontul era pustiu şi nici un catarg nu se zărea în larg. Pe tot litoralul, cît puteai cuprinde cu ochiul, nici un vas, nici o epavă. Cu toate acestea, inginerul îşi spunea că nu va fi sigur de lucrul acesta decît după ce aveau să exploreze întreaga coastă, pînă la capătul peninsulei Serpentine.

Prînzul se isprăvi repede şi, la ora unsprezece şi jumătate, Cyrus Smith dădu semnalul de plecare, dar, în loc s-o ia pe creasta uneia dintre faleze sau pe plajă, coloniştii o porniră pe sub copacii de la marginea ţărmului.

Distanţa care despărţea punctul de revărsare al noului rîu de promontoriul Reptilei era de vreo douăsprezece mile. Pe o plajă netedă, pionierii ar fi putut parcurge această distanţă în patru ore, fără grabă; dar, din pricina copacilor ce trebuiau ocoliţi, a tufişurilor şi a lianelor prin care trebuiau să-şi croiască drum, făcură încă o dată pe atîta.

De altminteri, nimic de pe acest litoral nu trăda vreun naufragiu recent. E drept însă, după cum spunea Gede.on Spilett, că marea ar fi putut să tîrască totul în larg şi că nu trebuiau să tragă concluzia că nici un vas nu fusese zvîrlit pe acest ţărm. Faptul că nu dăduseră încă peste nici o urmă, nu era destul de convingător, pentru a le îngădui să-şi facă o părere despre naufragiu.

Reporterul judecase bine şi întîmpiarea cu alicea dovedea în mod sigur că, în ultimele trei luni, se trăsese cu puşca pe insulă.

Se făcuse ora cinci şi extremitatea peninsulei Serpentine se găsea la o depărtare de încă două mile de locul unde se aflau pionierii. Hotărît lucru, după ce vor fi ajuns la promontoriul Reptilei, Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu vor mai avea timp să se întoarcă înainte de apusul soarelui la tabăra lor de lîngă izvorul rîu lui Mercy. Ei vor fi nevoiţi să petreacă noaptea pe promontoriu. Din fericire, aveau destule alimente cu ei, căci în acele locuri nu era nici urmă de vînat, afară doar de păsări, cum ar fi: jacamari, curucuşi, tragopani, papagali, fazani, porumbei şi altele. Nu era copac fără cuib, nu era cuib fără freamăt de aripi !

Pe la orele şapte seara, pionierii, frînţi de oboseală, ajunseră pe promontoriul Reptilei, un fel de spirală ciudat răsucită, ce înainta în mare. Pădurea se isprăvi aici şi litoralul, în partea lui de sud, căpătase din nou înfăţişarea obişnuită a unui ţărm cu stînci şi plajă. S-ar fi putut ca vreun vas naufragiat să