fi încercat să se adăpostească în această parte a insulei, dar se întuneca şi pionierii fură nevoit să amîne cercetările pe a doua zi.

Pencroff şi Harbert căutară îndată un loc bun de tabără. Cei din urmă copaci ai pădurii Far-West se pierdeau în punctul acesta şi, printre ei, băiatul recunoscu mănunchiuri dese de bambuşi.

— Foarte bine ! spuse el. Iată o descoperire importantă !

— Importantă ? răspunse Pencroff.

— Fără îndoială ! urmă Flarbert. Nici n-ar trebui să-ţi mai spun, Pencroff, că scoarţa bambusului, tăiată în fîşii subţiri, se întrebuinţează la împletitul coşurilor; clin aceeaşi scoarţă, macerată şi prefăcută în pastă, se fabrică hîrtie; din tulpina acestui copac se pot face, după grosimea ei, bastoane, pipe şi conducte pentru apă. Bambuşii mari sînt un minunat material de construcţie, uşor şi solid pe care insectele nu-l atacă niciodată. Nu mai spun că, tăind cu ferăstrăul trunchiurile între noduri, se obţin vase trainice şi comode, pe care chinezii le întrebuinţează foarte mult N-ar trebui să-ţi mai spun, pentru că toate acestea nu te mulţumesc pe tine ! Dar...

— Dar?...

— Dar, află totuşi, dacă nu ştii, că în India se mănîncă aceşti bambuşi ca sparanghelul.

— Sparanghel de treizeci de picioare! se miră marinarul. Şi e bun ?

— Foarte bun, răspunse Harbert. Dar nu se mănîncă tulpinile de treizeci de picioare, ci numai mugurii tineri de bambus.

— Minunat, băiete, minunat ! răspunse Pencroff.

— Şi trebuie să adaug că măduva bambuşilor tineri, făcută marinată în oţet, este ceva foarte hrănitor.

— Din ce în ce mai bine, Harbert.

— Şi, în sfîrşit, trebuie să afli că între nodurile acestor copaci musteşte un lichid dulce, din care se poate face o băutură foarte plăcută la gust.

— Asta e tot ? întrebă marinarul.

— Asta e tot

— Ei, da’ spune-mi, din întîmplare, bambusul nu e bun de fumat ?

— Nu, de fumat nu-i bun, sărmanul meu Pencroff.

Harbert şi marinarul găsiră repede un loc bun pentru aşezarea taberei. Stîncile ţărmului, violent bătute de vînturile care veneau dinspre mare, aveau nenumărate scorburi, unde pionierii îşi puteau petrece noaptea, la adăpostul tuturor intemperiilor. Dar, în clipa în care se pregăteau să pătrundă într-una din aceste scorburi, fură opriţi de nişte răgete înspăimîntătoare.

— Înapoi ! strigă Pencroff. Puştile noastre sînt încărcate doar cu alice, şi fiarele care rag pe aici atît de puternic se tem de ele ca de un grăunte de sare!

Şi marinarul, înşfăcîndu-l pe Harbert de un braţ îl tîrî la adăpostul stîncilor, chiar în clipa în care un animal de o rară frumuseţe se ivea la intrarea văgăunii.

Era un jaguar de o mărime cel puţin egală cu aceea a fraţilor săi din Asia, măsurînd peste cinci picioare de la cap la coadă. Blana sa roşcată avea pe spate mai multe rînduri regulate de pete negre, iar pîntecul îi era în întregime alb.

Fiara făcu câţiva paşi înainte şi, zburlindu-şi blana, îşi roti ochii în jur, cu privirea aprinsă. Din atitudinea ei se vedea că nu era prima dată cînd întîlnea miros de om.

În aceeaşi clipă, reporterul se ivi de după o stîncă şi Harbert, crezînd că acesta n-a văzut jaguarul, e cît p-aci să-i iasă înainte. Dar Gédéon Spilett îi făcu un semn cu mîna, apropiindu-se de animal. Nu era primul jaguar cu care se întîlnea şi, înaintînd pînă la o depărtare de zece paşi de fiară, rămase nemişcat cu carabina la ochi, fără ca vreun muşchi să-i tresară.

Pentru o clipă, jaguarul se ghemui, pregătindu-se de atac, apoi se repezi spre vînător. Dar, în clipa în care sări, un glonte îl lovi drept între ochi, lăsîndu-l mort pe loc.

Harbert şi Pencroff se repeziră spre jaguar. Nab şi Cyrus Smith sosiră şi ei în fuga mare, rămînînd pironiţi în faţa animalului întins la pămînt; minunata lui blană avea să împodobească sala cea mare a Casei de Granit.

— Ah, domnule Spilett, cîtă admiraţie am pentru dumneavoastră ! Şi totodată vă invidiez, strigă Harbert, entuziasmat.

— Ei, dragul meu, răspunse reporterul, în locul meu ai fi făcut la fel.

— Eu n-am atîta sînge rece !

— N-ai decît să-ţi închipui, Harbert, că jaguarul este un iepure şi atunci vei trage cît se poate de liniştit.

— Asta-i bună ! spuse Pencroff. Doar n-o fi tot atît de puţin primejdios !

— Şi acum, de vreme ce jaguarul şi-a părăsit vizuina, nu văd de ce n-am ocupa-o noi ! adăugă Gédéon Spilett.

— Dar dacă vin alţii ? întrebă Pencroff.

— Va fi destul să aprindem un foc mare la gura văgăunii, spuse reporterul, şi nu vor îndrăzni să-i treacă pragul.

— La casa jaguarilor, atunci răspunse marinarul, trăgînd după el cadavrul animalului.

Pionierii se îndreptară spre vizuina părăsită şi, în timp ce Nab jupuia jaguarul, tovarăşii săi îngrămădiră în prag o cantitate mare de lemn uscat, adunat din pădure.

Cyrus Smith, care zărise şi el bambuşii, tăie cîteva crengi, pe care le aruncă peste mormanul de vreascuri de la intrarea văgăunii.

Apoi se aşezară cu toţii în grotă, unde găsiră o sumedenie de resturi de oase. Pentru orice eventualitate, armele fură încărcate. Pionierii cinară şi, înainte de culcare, ca să nu fie stingheriţi de musafiri nepoftiţi, dădură foc vreascurilor de la gura văgăunii.

Pe neaşteptate, izbucni un adevărat foc de artificii. Erau bambuşii care explodau sub acţiunea căldurii ! Dacă n-ar fi fost decît acest zgomot şi tot ar fi fost de ajuns să îndepărteze fiarele cele mai îndrăzneţe.

Mijlocul acesta de a provoca detunături nu fusese născocit de inginer, încă Marco Polo susţinea că, de veacuri, tătarii îndepărtau în felul acesta de aşezările lor fiarele primejdioase din Asia Centrală.

 

CAPITOLUL V

O propunere. Înfăţişarea coastei. În căutarea urmelor presupusului naufragiu. O epavă în văzduh. Descoperirea unui mic port natural. La miezul nopţii, pe malul rîului Mercy. O barcă în voia valurilor.

 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi dormiră somn greu şi liniştit în văgăuna pe care jaguarul le-o dăruise atît de frumos.

În zorii zilei, se duseră cu toţii la capătul promontoriului şi privirile lor cercetară cu atenţie orizontul. Pentru ultima dată, inginerul constată că nici un catarg, nici o urmă de vas nu se iveau la suprafaţa mării. Nici privind cu ochianul nu