vechea definiţie care-i desemna pe senatori ca patres, din cauza pămînturilor pe care le distribuiau oamenilor săraci, precum un părinte copiilor săi; şi la început, proprietarul trebuie să fi distribuit acea parte din domeniul său pe care nu putea să o cultive cu forţe proprii, uneori chiar întreaga proprietate, unor oameni dependenţi care lucrau pămîntul divizat în parcele mici, aşa cum se obişnuieşte şi astăzi în Italia. Cel care primea pămîntul putea fi un copil al casei sau sclavul donatorului; dacă era un om liber, el se încadra în situaţia care a fost desemnată mai tîrziu prin termenul „ocupaţie prin încredinţare” (precarium). Acesta ocupa pămîntul atîta timp cît îi convenea proprietarului, neavînd nici un mijloc legal pentru păstrarea lui; dimpotrivă, proprietarul îl putea alunga oricînd credea de cuviinţă. Această relaţie nu implica automat plata unei taxe din partea celui care primea pămîntul în folosinţă, însă deseori a existat o plată constînd, de regulă, în cedarea unei părţi a recoltei, ceea ce apropie această relaţie de sistemul de arendare. Totuşi, ea a fost întotdeauna diferită de acesta, întrucît lipsea o scadenţă care trebuia respectată, ca şi dreptul de a-şi intenta reciproc proces. Unica protecţie acordată de lege în cazul nerespectării arendei consta în dreptul proprietarului de a-şi alunga arendaşul. Cert este că această relaţie se baza pe o reciprocă fidelitate, care n-a putut să subziste fără ajutorul unei puternice sancţiuni a obiceiului consacrat prin religie; această sancţiune n-a lipsit. În ultimă instanţă, instituţia religioasă şi morală a clientelei s-a bazat, neîndoielnic, pe această concesionare spre folosinţă a pămîntului. Introducerea ei n-a fost nicidecum posibilă numai după abolirea proprietăţii comune asupra pămîntului, întrucît, la fel ca şi individul de mai tîrziu, ginta putea acorda celor dependenţi dreptul de folosinţă asupra pămîntului ei şi tocmai de aceasta se leagă faptul că clientela romană n-a fost de natură personală: clientul cu ginta lui intra de la început sub protecţia şi fidelitatea patronului şi a gintei acestuia. Această antică formă a proprietăţii funciare explică de ce din marii proprietari romani s-a constituit o nobilime rurală, şi nu una urbană. Întrucît instituţia dăunătoare a intermediarilor a rămas străină romanilor, proprietarul rămînea la fel de legat de pămîntul său, ca şi cel căruia i se concesionase un lot sau ca şi ţăranul; el urmărea toate activităţile, ajutînd personal; romanul bogat considera că e o mare onoare să fie stimat ca un bun gospodar. Casa lui se găsea în mijlocul proprietăţii; în oraş deţinea numai o locuinţă, pentru a încheia afacerile şi, poate, pentru a respira un aer mai plăcut în timpul căldurilor mari. Această organizare a oferit însă, înainte de toate, o bază morală pentru relaţiile dintre nobili şi oamenii de rînd, diminuînd esenţial pericolele care s-ar fi putut naşte de aici. Posesorii „prin încredinţare”, recrutaţi din familii de ţărani ruinaţi, clienţi şi liberţi, au alcătuit marea masă a proletariatului (p. 75) şi nu depindeau de proprietar mai mult decît micul arendaş de seniorul său. Numărul sclavilor care lucrau pe pămîntul stăpînului a fost cu siguranţă mai mic decît cel al arendaşilor liberi. Pretutindeni acolo unde o naţiune imigrantă nu a subjugat o populaţie în întregime, sclavii par să fi existat numai într-o proporţie redusă, lucrătorii liberi deţinînd astfel un rol cu totul diferit de cel pe care îl vor deţine ulterior în stat. La fel, în Grecia, „zilierii” (ϑῆτες) au avut deseori rolul sclavilor din epocile ulterioare, iar în cîteva comunităţi, la locrieni de exemplu, sclavia n-a existat pînă în timpurile istorice. La început, sclavul însuşi a fost, de regulă, de origine italică; prizonierul de război volsc, sabin, etrusc avea cu stăpînul său relaţii diferite decît cele care se vor stabili mai tîrziu între acesta şi un sirian sau celt. Mai mult, avînd un lot în folosinţă, deţinea, chiar dacă nu de drept, cel puţin de fapt, pămînt, vite, o soţie şi copii, asemenea proprietarului, iar după instituirea emancipării (p. 119) nu era fantezistă speranţa eliberării prin muncă. Dacă acesta a fost stadiul proprietăţii funciare din timpurile străvechi, atunci ea n-a constituit un flagel pentru comunitate, ci i-a fost de un real folos. Nu numai că a asigurat subzistenţa unui număr mare de familii, ce-i drept, sub nivelul proprietăţii medii şi mici, dar din rîndurile proprietarilor liberi şi situaţi într-o poziţie relativ înaltă s-au recrutat conducătorii şi magistraţii fireşti ai comunităţii, în timp ce posesorii prin „încredinţare”, agricultorii şi cei fără pămînt constituiau materialul potrivit pentru politica de colonizare romană, care n-ar fi putut reuşi fără ei. Este adevărat că statul poate să-i dea pămînt celui care nu are o proprietate, însă celui care nu este agricultor nu-i poate insufla voinţa şi tăria de a lucra cu plugul.

Păşunile n-au fost afectate prin distribuirea pămînturilor. Statul, şi nu clanul, este considerat proprietarul păşunilor comunităţii; el le foloseşte, în parte, pentru turmele sale, destinate jertfelor şi altor scopuri, menţinute permanent într-un număr considerabil datorită amenzilor în vite, în parte le concesionează proprietarilor de vite în schimbul unui impozit moderat (scriptura). La origine, dreptul de păşunat pe domeniile publice trebuie să fi avut o oarecare legătură cu proprietatea asupra pămîntului; la Roma n-a existat însă nici o conexiune legală între loturile particulare şi un anumit drept de folosinţă asupra păşunii comune, întrucît proprietatea putea fi achiziţionată şi de locuitori. Dreptul de folosinţă a păşunilor comune a rămas însă întotdeauna un privilegiu al cetăţeanului şi îi era acordat locuitorului numai în mod excepţional, prin graţia regală. În această epocă, terenul public pare să fi deţinut, în general, o poziţie secundară în economia naţională, întrucît păşunile originale ale comunităţii nu puteau fi prea întinse, iar teritoriul cucerit era distribuit, în cea mai mare parte, ca pămînt arabil ginţilor sau, într-o epocă ulterioară, indivizilor.

Neîndoielnic, agricultura a constituit ocupaţia iniţială şi principală a romanilor; au fost însă prezente şi ramuri ale industriei, aşa cum se poate deduce din dezvoltarea timpurie a vieţii urbane în acest emporium al latinilor. Într-adevăr, printre instituţiile regelui Numa, mai exact printre organizaţiile existente la