Roma din timpuri imemoriale, sînt enumerate opt corporaţii ale meşteşugarilor: flautiştii, orfevrii, lucrătorii în cupru, dulgherii, piuarii, boiangii, olarii şi cizmarii. Cu acestea, numărul meşteşugarilor care lucrau la comandă pentru vînzare este în esenţă epuizat pentru timpurile cele mai vechi, întrucît coptul pîinii şi arta medicinei nu erau cunoscute încă, iar femeile torceau ele însele lîna pentru îmbrăcăminte. E destul de straniu faptul că nu apare o corporaţie particulară a fierarilor. Astfel, se confirmă din nou constatarea că prelucrarea fierului a început în Latium relativ tîrziu; de aceea, plugul sacru şi cuţitul de tuns al preoţilor folosite în ritual au rămas pînă în epoci tîrzii confecţionate în exclusivitate din cupru. Aceste corporaţii trebuie să fi deţinut în perioada de care ne ocupăm o importanţă majoră pentru viaţa urbană a Romei şi pentru poziţia ei în Latium, care nu poate fi estimată la reala ei valoare în comparaţie cu condiţiile mizere în care se va găsi industria latină de mai tîrziu, datorită introducerii masive a muncii servile şi importului din ce în ce mai mare de mărfuri de lux. Vechile cîntece ale Romei nu îl elogiau numai pe puternicul zeu al războiului, Mamers, dar şi pe iscusitul armurier Mamurius, care s-a priceput să făurească pentru concetăţenii săi scuturi asemenea celui de sorginte divină căzut din cer. Zeul focului şi al forjei, Volcanus, apare şi el pe străvechile liste de sărbători romane. În consecinţă, şi la Roma, ca în toate locurile, meşteşugul de a prelucra fierul de plug şi sabia a mers mînă în mînă cu arta de a le mînui şi nu se observă nimic din dispreţul arogant care se va încetăţeni mai tîrziu. După ce constituţia serviană a impus serviciul militar exclusiv proprietarilor, industriaşii au fost excluşi, de fapt, dacă nu prin lege, din cauza situaţiei lor de non-proprietari, de la dreptul de a purta armele, exceptînd detaşamentele speciale formate din lucrători în cupru şi muzicanţi, ataşate legiunilor. Probabil că aşa a început deprecierea morală şi inferioritatea politică a meşteşugarilor. Instituţia corporaţiilor a îndeplinit acelaşi scop ca şi colegiile preoţilor, cărora li se aseamănă, după cum arată şi denumirea lor; cunoscătorii în materie se uneau întru conservarea mai solidă şi mai sigură a tradiţiei. Persoanele incapabile au fost excluse probabil printr-o metodă oarecare; nu se găsesc însă urme ale unor tendinţe monopoliste şi nici ale unor măsuri de protecţie în faţa pericolului fabricaţiei necorespunzătoare; cert este că despre nici o altă latură a vieţii romane mărturiile nu sînt aşa de sporadice precum cele referitoare la meşteşuguri.

Comerţul italicilor s-a limitat, lucru de la sine înţeles, la schimbul de mărfuri în interior. Tîrgurile (mercatus), care nu trebuie confundate cu piaţa săptămînală (nundinae), au o tradiţie străveche în Latium. Ele urmau, probabil, întîlnirilor şi sărbătorilor internaţionale; la Roma, ele trebuie să fi fost aşadar în legătură cu sărbătoarea care se celebra în sanctuarul federal de pe Aventin. Latinii, care, în acest scop, veneau anual la Roma pe 13 august, foloseau această ocazie pentru a-şi încheia afacerile şi a cumpăra cele necesare. O importanţă asemănătoare, poate chiar mai mare, a deţinut-o pentru Etruria adunarea anuală care se ţinea lîngă templul lui Voltumna (poate lîngă Motenfiascone), pe teritoriul oraşului Volsinii. Această adunare a constituit şi o ocazie de tîrg şi era frecventată de către indigeni, dar şi de către comercianţii romani. Cel mai important dintre toate tîrgurile italice a fost însă cel care se desfăşura la poalele lui Soracte, în dumbrava Feroniei, situată într-o poziţie cum nu se putea mai favorabilă pentru schimbul de mărfuri între cel trei mari naţiuni. Acest vîrf izolat şi înalt, pe care natura însăşi pare să-l fi aşezat în mijlocul cîmpiei Tibrului pentru a servi drept punct de reper călătorului, se află pe graniţa care separă ţinutul etrusc de cel sabin; totuşi, se pare că a aparţinut mai degrabă celui din urmă, fiind uşor accesibil atît din Latium, cît şi din Umbria. Comercianţii romani apar în mod regulat în acest loc, iar daunele pe care le-au suferit au generat multe discordii cu sabinii. Este neîndoielnic faptul că schimbul de mărfuri cu ocazia acestor tîrguri a avut loc cu mult înaintea sosirii în Marea Occidentală a vreunei corăbii greceşti sau feniciene. În aceste împrejurări, ţinuturile învecinate se într-ajutorau cu grîne în cazul unor recolte insuficiente; cu aceste ocazii, se făcea schimb de vite, sclavi, metale în general, în sfîrşit tot ceea ce putea să pară util sau dorit în acele timpuri străvechi. Cel mai vechi etalon de schimb consta în vite şi în oi, o vită valorînd zece oi. Recunoaşterea acestora ca etalon valoric, într-un cuvînt, ca monedă, ca şi stabilirea unei proporţii între animalele mari şi mici, ne amintesc, aşa cum o dovedeşte şi obiceiul răspîndit la germani, nu de perioada greco-italică, ci de o epocă cu o pură economie pastorală. Pe lîngă acestea, în Italia, unde metalul devenise necesar în cantităţi considerabile, îndeosebi pentru cultivarea pămîntului şi producerea de armament, dar unde puţine ţinuturi îşi puteau satisface nevoile din resursele proprii, a apărut de timpuriu un al doilea etalon de schimb, cuprul (aes); latinii, săraci în cupru, desemnau evaluarea cu termenul „arămire” (aestimatio). În această stabilire a cuprului drept echivalent valabil pe întregul cuprins al peninsulei, ca şi în inventarea semnelor numerice elementare, asupra cărora vom reveni mai jos (p. 153), în fine, în sistemul duodecimal al italicilor, regăsim urme ale sărbătorilor internaţionale ale populaţiilor italice din timpul în care erau încă unicii stăpîni ai ţării.

Modul în care comerţul maritim şi-a exercitat influenţa asupra italicilor rămaşi independenţi a fost relatat, în linii generale, mai sus. Triburile sabelice nu au resimţit aproape deloc efectul acestuia. Ele populau numai o fîşie de ţărm îngustă şi neospitalieră şi tot ce şi-au însuşit de la alte naţiuni, alfabetul de exemplu, le-a parvenit prin intermediul toscanilor sau latinilor, ceea ce explică şi lipsa dezvoltării urbane. Şi comerţul Tarentumului cu apulii şi mesapii pare să fi fost puţin extins în această epocă. Cu totul altfel se prezintă situaţia pe coasta de