vest, unde greci şi italici convieţuiau în Campania, păstrînd relaţii paşnice şi unde, în Latium şi mai ales în Etruria, se desfăşura un schimb de mărfuri bogat şi regulat. Cele mai vechi articole de import pot fi determinate, în parte, prin obiecte găsite în mormintele străvechi, mai ales din Caere, în parte, prin urme păstrate în limba şi instituţiile romanilor şi, cu predilecţie, prin influenţele asimilate de către meşteşugul roman; căci, înainte ca bunurile străine să fie imitate, ele trebuie să fie cumpărate timp îndelungat. Ce-i drept, nu putem stabili nivelul dezvoltării meşteşugurilor pînă la separarea popoarelor, nici cum au evoluat în continuare în perioada în care Italia a rămas în întregime a italicilor; nu putem şti în ce măsură piuarii, boiangii, tăbăcarii şi olarii italici şi-au făurit meşteşugul în mod independent sau dacă au primit influenţe din Grecia sau Fenicia. În mod sigur, arta orfevrilor, care a existat la Roma din timpuri imemoriale, nu poate să fi apărut decît după începerea comerţului maritim, care a răspîndit folosirea podoabelor de aur pe o întindere mare a peninsulei. Astfel, în cele mai vechi camere mortuare de la Caere şi Vulci (în Etruria) şi de la Praeneste (în Latium) întîlnim plăcuţe de aur gravate cu imaginile unor lei înaripaţi şi cu alte ornamente, similare celor babiloniene. Pot fi purtate discuţii nesfîrşite despre fiecare obiect în parte, dacă e din import sau doar e o imitaţie locală; este însă indiscutabil că, în general, întreaga coastă occidentală a Italiei a importat în aceste timpuri obiecte metalice din Orient. Cînd va fi vorba despre artă, vom arăta mai explicit că arhitectura, ca şi modelarea în lut şi în metal au primit un imbold puternic prin înrîurirea greacă, mai exact, că cele mai vechi unelte şi modele au venit din Grecia. În camerele mortuare menţionate, în afara podoabelor din aur mai erau depuse vase acoperite cu un email albastru sau din argilă verzuie, de origine egipteană, dacă e să judecăm după material şi stil, ca şi după hieroglifele gravate pe ele; vase din alabastru pentru unguente, de origine orientală, dintre care cele mai multe o reprezintă pe Isis; ouă de struţ ornamentale cu sfincşi şi cu grifoni pictaţi sau incizaţi; mărgele din sticlă şi chihlimbar. Acestea din urmă ar fi putut să provină din nord, aduse pe uscat, însă celelalte obiecte dovedesc importul de unguente şi de podoabe de toate felurile din Orient. Tot de aici au fost aduse pînzeturile şi purpura, fildeşul şi tămîia, fapt dovedit de folosirea timpurie a fîşiilor din pînză, a veşmintelor din purpură şi a sceptrului din fildeş purtate de către rege, a tămîiei, cu ocazia sacrificiilor, ca şi de străvechile nume împrumutate (λίνον, linum; πορφύρα, purpura; σϰῆπτρον, σϰίπον, scipio, probabil şi ἐλέφας, ebur ; ϑύος, thus).

Aceeaşi semnificaţie trebuie acordată unui anumit număr de cuvinte care se referă la unele alimente şi băuturi, în special numele uleiului, al cănilor (ἀμφορεύς, amp[h]ora, ampulla; ϰρατήρ, cratera), al banchetului (ϰωμάζω, comissari), al unei delicatese (ὀψώνιον, oposnium), al aluatului (μάζα, massa) şi al diferitelor prăjituri (γλυϰοῦς, lucuns; πλαϰοῦς, placenta; τυροῦς, turunda), în timp ce, dimpotrivă, unele nume latine, al farfuriei (patina, πατάνη) şi al slăninii (arvina, ἀρβίνη), au pătruns în greaca siciliană. Obiceiul de mai tîrziu de a aşeza în morminte vase de lux de origine attică, corciriană şi campaniană dovedeşte, ca şi aceste mărturii lingvistice, importul străvechi al vaselor greceşti în Italia. Pielăria grecească trebuie să se fi impus în Latium cel puţin în domeniul armamentului, ceea ce este dovedit prin faptul că latinii desemnează scutul (scutum, precum lorica, de la lorum) cu cuvîntul grecesc pentru piele (σϰοῦτος). În fine, trebuie să enumerăm în acest context numeroşii termeni referitori la navigaţie, deşi principalele cuvinte din acest domeniu, velă, catarg, vergă, sînt, foarte curios, de origine pur latină; de asemenea, denumirea greacă a scrisorii (ἐπιστολή, epistula), a mărcii (τέσσαρα, tessera), a balanţei (στατήρ, statera) şi a banilor daţi ca avans (ἀρραβών, arrabo, arra) în limba latină şi, în schimb, preluarea unor termeni juridici latini în greacă siciliană, ca şi împrumuturile lingvistice pentru proporţiile şi denumirile monedelor, măsurilor şi greutăţilor, asupra cărora vom reveni. Dovada cea mai concludentă a vechimii lor este îndeosebi caracterul barbar pe care-l trădează toate aceste împrumuturi; înainte de toate, formarea caracteristică a acuzativului din nominativ (placenta = πλαϰοῦντα; ampora = ἀμφορέα; statera = στατῆρα). De asemenea, cultul zeului comercianţilor (Mercurius) pare să fi fost condiţionat mai întîi de ideile greceşti, iar sărbătoarea lui a fost fixată la idele lui mai tocmai pentru că poeţii eleni îl celebrau ca fiu al frumoasei Maia. În consecinţă, atît Italia străveche, cît şi Roma imperială îşi procurau articolele de lux din Orient, înainte de a se fi încercat fabricarea pe plan local după modelele importate. În schimb, ea nu putea să ofere decît produsele sale brute, constînd, înainte de toate, în cupru, argint şi fier, apoi în sclavi şi lemn pentru corăbii, în chihlimbarul venit de la Marea Baltică şi în grîul său, dacă dincolo de mare se înregistrase cumva o recoltă insuficientă.

Din aceste relaţii care s-au stabilit între cerere şi ofertă, ceea ce s-a explicat şi mai sus, rezultă cauza pentru care comerţul din Latium se deosebeşte atît de profund de cel din Etruria. Latinii, care duceau lipsă de principalele articole de export, nu puteau să desfăşoare decît un comerţ pasiv şi au fost obligaţi, chiar în timpurile cele mai vechi, să importe de la etrusci cuprul, de care nu se puteau lipsi, oferind în schimb vite şi sclavi. Străvechiul obicei de a vinde sclavii pe malul drept al Tibrului a fost amintit mai sus (p. 85). Astfel, balanţa comercială toscană trebuia să se încline cu necesitate în favoarea cetăţilor Caere, Populonia, Capua şi Spina. Este şi cauza rapidei dezvoltări a bunăstării în aceste ţinuturi, pe cînd Latiumul rămîne cu precădere un ţinut agricol. Acelaşi contrast se repetă