în toate celelalte aspecte; cele mai vechi morminte construite şi amenajate după exemplul grec, însă de o extravaganţă pe care grecii n-au cunoscut-o, se află la Caere, în timp ce ţinutul latin, cu excepţia cetăţii Praeneste, care pare să fi deţinut o poziţie singulară datorită relaţiilor sale cu Falerii şi cu Etruria meridională, nu se poate mîndri cu nici un singur mormînt fastuos în această epocă; aici, ca şi la sabeli, o simplă pajişte pare să fi fost suficientă pentru a adăposti corpul neînsufleţit. Cele mai vechi monede, care sînt cu puţin posterioare celor din Grecia Mare, aparţin Etruriei, îndeosebi Populoniei; Latiumul s-a mulţumit, pe durata întregii epoci regale, cu bucăţi de cupru evaluate după greutate şi nu a introdus monedele străine – foarte puţine au fost găsite aici, de exemplu, una emisă de Poseidonia. În arhitectură, plastică şi toreutică s-au exercitat aceleaşi influenţe asupra Etruriei şi Latiumului, dar numai în Etruria capitalul le vine în sprijin şi determină o răspîndire largă şi o tehnică înaintată. În general, trebuie să fi fost aceleaşi mărfuri care au fost cumpărate, vîndute şi fabricate în Latium şi în Etruria; în ceea ce priveşte intensitatea schimburilor însă, ţinutul sudic a fost depăşit cu mult de cel nordic. Tocmai de această realitate trebuie să legăm faptul că articolele de lux produse în Etruria după modele greceşti şi-au găsit cumpărători şi în Latium, în special la Praeneste, şi în Grecia însăşi, în timp ce Latiumul n-a exportat niciodată ceva asemănător.

O diferenţă similară celei din domeniul comerţului se manifestă şi în alegerea căilor comerciale. Despre comerţul străvechi al etruscilor în Marea Adriatică nu putem decît să avansăm presupunerea că el s-a orientat dinspre Spina şi Hatria cu predilecţie înspre Corcyra. Mai sus (p. 111), s-a remarcat faptul că etruscii occidentali se încumetau să pătrundă în mările orientale şi stabileau relaţii de schimb nu numai cu Sicilia, dar şi cu Grecia propriu-zisă. Vechile relaţii cu Attica sînt atestate nu numai de vasele ateniene – pe care le întîlnim într-un număr atît de mare în mormintele etrusce mai recente şi care au fost importate în această epocă pentru alte scopuri decît cel de împodobire a mormintelor, în timp ce, pe de altă parte, candelabrele din bronz şi cupele tireniene din aur au devenit de timpuriu un articol căutat pe piaţa ateniană –, ci mai ales de monede. Piesele de argint de la Populonia sînt bătute după un model străvechi, prezentînd pe avers capul Gorgonei, iar pe revers un pătrat ştanţat. Ele au fost descoperite la Atena şi de-a lungul vechiului drum al chihlimbarului, în zona Poznaniei, şi constituie, după toate probabilităţile, moneda bătută la Atena din porunca lui Solon. De asemenea, excluzîndu-i pe greci, am remarcat că etruscii au negociat, mai ales după constituirea alianţei maritime etrusco-cartagineze, cu precădere cu cartaginezii; este remarcabil faptul că, în cele mai vechi morminte din Caere, obiectele indigene din bronz şi argint sînt depăşite de mărfurile orientale care ar fi putut fi, într-adevăr, aduse de către comercianţii greci, dar şi, cu mai mare probabilitate, importate de către navigatorii fenicieni. Totuşi, nu trebuie să fie acordată acestor relaţii cu fenicienii o importanţă exagerată şi, mai ales, nu trebuie uitat niciodată că alfabetul, ca şi toate celelalte influenţe şi împrumuturi ale culturii indigene au venit în Etruria prin mijlocirea grecilor, şi nu a fenicienilor. Comerţul latin şi-a ales o altă direcţie. Cu toate că sînt destul de rare circumstanţele în care putem compara integrarea elementelor elene la romani şi la etrusci, totuşi, acolo unde este posibil, se vădeşte o independenţă desăvîrşită a fiecăruia dintre aceste două popoare. Această afirmaţie este dovedită pregnant de alfabet; cel adus etruscilor din coloniile chalcido-doriene din Sicilia sau Campania diferă foarte mult de cel transmis latinilor din acelaşi ţinut; amîndouă popoarele s-au adăpat la acelaşi izvor, fiecare însă la timpul său şi în alt loc. Acelaşi fenomen se repetă, în parte, şi în lexic; romanul Pollux şi toscanul Pultuke sînt, fiecare, forme corupte ale grecescului Polydeukes; toscanul Utuze sau Uthuze s-a format din Odysseus; latinul Ulixes reproduce forma consacrată în Sicilia; de asemenea, toscanul Aivas corespunde vechii forme greceşti a acestui nume, latinul Aiax, unei forme secundare, probabil tot de origine siciliană; latinul Aperta sau Apello şi samnitul Appellun s-au născut din doricul Apellon; toscanul Apulu, din Apollon. În felul acesta, limba şi scrierea latină indică direcţia comerţului latin, care s-a îndreptat în exclusivitate spre Cumae şi Sicilia. Toate urmele care ni s-au păstrat din timpurile acelea îndepărtate conduc la aceeaşi concluzie: moneda din Poseidonia găsită în Latium; cumpărarea grînelor în anii cu recolte proaste de la volsci, cumeieni, siculi şi, bineînţeles, de la etrusci; înainte de toate însă, corespondenţa dintre sistemul monetar latin şi cel sicilian. Aşa cum denumirea locală dorico-chalcidică a monedei de argint, νόμος, şi măsura siciliană ἡμίνα au intrat cu acelaşi înţeles în limba latină ca nummus şi hemina, la fel, denumirile italice pentru greutăţi, libra, triens, quadrans, sextans, uncia, folosite în Latium la cîntărirea cuprului care servea drept monedă, au pătruns în limba populară a Siciliei în secolul al III-lea al Romei (VI) sub formele corupte şi hibride de λίτρα, τριᾶς, τετρᾶς, ἑξᾶς, οὐγϰία. Mai mult, dintre sistemele greceşti de greutate şi monetare, cel din Sicilia este singurul ordonat într-o proporţie determinată faţă de sistemul de piese din cupru din Italia; nu numai argintul a fost fixat convenţional, poate şi legal, la o valoare de 250 de ori mai mare decît cea a cuprului, ci echivalentul livrei de cupru siciliene (1/120 din talantul attic, 2/3 din livra romană), urmînd acest sistem, a fost bătut ca monedă de argint într-o epocă foarte îndepărtată la Siracusa (λίτρα, ἀργυρίου, ceea ce ar însemna „livră de cupru în argint”). Astfel, nu putem pune la îndoială de faptul că lingourile de cupru italice au circulat şi în Sicilia ca substituenţi ai monedei; şi aceasta confirmă cu strălucire ipoteza conform căreia comerţul latinilor în Sicilia a fost de natură pasivă, iar banii latini se scurgeau, în consecinţă, spre Sicilia. Alte argumente care