dovedesc vechimea comerţului dintre Sicilia şi Italia – de exemplu, denumirile italice pentru preţul comercial, închisoare, farfurie, preluate de către dialectul sicilian şi invers, introducerea cuvintelor siciliene în latină – au fost menţionate mai sus (pp. 120, 148). De asemenea, se întîlnesc mărturii, deşi mai puţin edificatoare, despre străvechile relaţii comerciale ale latinilor cu oraşele chalcidice din Italia meridională, Cumae şi Neapolis, şi cu foceenii din Elea şi Massalia. Faptul că acest comerţ a fost cu mult mai puţin intens decît cel stabilit cu sicilienii e dovedit cu prisosinţă de realitatea potrivit căreia toate numele greceşti pătrunse în Latium într-o epocă timpurie – este suficient să ne amintim de Aesculapius, Latona, Aperia, machina – sînt de origine dorică. În cazul în care comerţul cu oraşele de sorginte ionică, precum Cumae şi coloniile foceene, s-ar fi ridicat la aceeaşi intensitate care îl caracterizează pe cel cu dorienii sicilieni, ar fi trebuit să apară şi forme ionice alături de cele dorice; trebuie să menţionăm totuşi că şi în aceste colonii ionice elementul doric a pătruns de timpuriu şi că dialectul lor a fost foarte instabil. În timp ce toate datele atestă un comerţ intens al latinilor cu grecii Mării Occidentale, în general, şi cu cei din Sicilia, în special, mărturiile care ar putea atesta relaţiile cu alte popoare lipsesc cu desăvîrşire; înainte de toate, este remarcabil faptul că, exceptînd unele nume de localităţi, ne lipsesc complet dovezile lingvistice ale străvechilor relaţii ale latinilor cu naţiunile care vorbeau limba aramaică. Dacă, în continuare, dorim să cunoaştem modul în care s-a desfăşurat acest comerţ, dacă a fost întreprins de către comercianţi italici în exteriorul Italiei sau de către comercianţi străini în interiorul ei, prima ipoteză se bucură de mai mult credit, cel puţin în ceea ce priveşte Latiumul; este greu de conceput că termenii latini care desemnau echivalentul monedei şi preţul comercial ar fi putut să pătrundă în limbajul comun al locuitorilor din Sicilia, dacă negustorii sicilieni s-ar fi deplasat la Ostia pentru a schimba podoabele lor cu cupru. În sfîrşit, în ceea ce priveşte persoanele şi stările care desfăşurau acest comerţ în Italia, putem afirma că la Roma nu s-a dezvoltat o pătură de mari comercianţi, independentă şi opusă celei a proprietarilor funciari. Cauza acestui fenomen surprinzător rezidă în faptul că marele comerţ din Latium s-a găsit de la început în mîinile marilor proprietari funciari – o supoziţie care nu este atît de ciudată cum pare la prima vedere. Într-un ţinut brăzdat de mai multe rîuri navigabile, marele proprietar, răsplătit de arendaşii săi prin dări în produse, trebuie să fi avut bărci încă de timpuriu; lucru firesc şi, de altfel, atestat. În consecinţă, comerţul maritim trebuie să fi revenit cu atît mai mult proprietarilor de pămînturi, cu cît numai ei deţineau concomitent ambarcaţiunile şi produsele de export: roadele pămîntului. Într-adevăr, contradicţia dintre aristocraţia funciară şi cea financiară nu este cunoscută vechilor romani; marii proprietari au fost în acelaşi timp şi speculanţi, şi capitalişti. Dacă comerţul ar fi fost foarte intens, această confuzie nu s-ar fi putut menţine; însă, cum am arătat, la Roma exista într-adevăr un comerţ de o anumită importanţă, în măsura în care toate schimburile ţinutului latin se concentrau aici. În esenţă însă, Roma n-a fost un oraş comercial, precum Caere sau Tarentum, ci a fost şi a rămas centrul unei comunităţi agricole.

Capitolul XIV

Măsurile şi scrierea

Arta de a măsura îi supune omului lumea; însă arta de a scrie face cunoştinţele sale nepieritoare, aşa cum omul nu este; amîndouă îi conferă ceea ce natura i-a refuzat: atotputernicie şi eternitate. Este dreptul şi datoria istoriei să analizeze popoarele şi pe aceste căi.

Pentru a se putea ajunge la măsurare, este necesară, în prealabil, dezvoltarea unor concepte; cele de timp, spaţiu şi greutate, întreg compus din părţi egale, mai exact numărul şi sistemul numeric. Natura ne pune la îndemînă o serie de puncte de reper: pentru timp, mişcările ciclice ale Soarelui şi ale Lunii sau ziua şi luna; pentru spaţiu, lungimea piciorului uman, care măsoară mai uşor decît braţul; pentru greutate, povara pe care bărbatul o poate cîntări cu braţul întins (librare) sau „greutatea” (libra). Ca punct de reper pentru imaginea unui întreg compus din părţi egale nu există exemplu mai natural decît mîna cu cele cinci degete sau mîinile cu cele zece degete; pe aceasta se bazează sistemul decimal. S-a remarcat deja că toate aceste elemente ale măsuratului şi ale număratului datează nu din epoca premergătoare separării ramurilor greceşti şi latine, ci din timpurile cele mai îndepărtate. Vechimea măsurării timpului după ciclul lunii, de exemplu, e dovedită de limbă (p. 29); însăşi modalitatea de a numără zilele care se scurg între diferitele faze ale lunii, nu pornind de la ultima care a început, ci socotind în urmă de la cea care trebuie să înceapă, este cel puţin mai veche decît separarea grecilor şi latinilor. Cea mai evidentă mărturie a vechimii şi folosirii exclusive a sistemului decimal la indo-germanici este oferită de cunoscuta concordanţă, existentă în toate limbile indo-germanice, a denumirii numerelor pînă la o sută inclusiv (p. 29). În ceea ce priveşte Italia, toate instituţiile originare sînt dominate de sistemul decimal; e suficient să amintim aici consacrarea numărului zece pentru martori, chezaşi, soli, magistraţi, apoi echivalentul legal între o vită şi zece oi, împărţirea cantonului în zece curii şi, în general, folosirea sistemului decimal, limitatio, a zecea parte de la sacrificii şi dijma în agricultură, decimarea, în sfîrşit, prenumele Decimas. Printre aplicaţiile acestui vechi sistem decimal în sfera măsurării şi scrierii, un loc important îl deţin ciudatele cifre italice. Semnele numerice convenţionale nu existau înainte de separarea grecilor şi italicilor. În schimb, pentru cele mai vechi şi indispensabile trei numere, unu, cinci şi zece, găsim trei semne, I, V sau A, X, imitaţii evidente ale degetului întins, mîinii deschise şi mîinilor încrucişate, care nu