— Dacă mai încerci o dată să împingi o femeie oarbă pe scări, te târăsc eu prin tribunale până o să aibă datorii familia ta preț de vreo zece generații, asta să-ți fie al dracu’ de clar!

Persoana-antrenor se holbează mai departe la Kent. Bancă își recapătă echilibrul sprijinindu-se, din greșeală, desigur, cu bastonul în burta persoanei-antrenor de vreo două, trei ori. Bărbatul în vârstă ridică un document.

Oficialul încuviințează grav. Femeia de la Federație tușește stresată de câteva ori.

— De asemenea, echipa adversă a trimis o contestație cu privire la numita „Viga” din echipa ta, pentru că, după cum arată codul numeric personal este o… începe femeia.

— Mă cheamă Vega! pufnește Vega din capul scărilor.

— Da, da, Viiieeega, încearcă femeia să pronunțe.

— Tanti, ai rahat în urechi sau ce? V-E-G-A! repetă Vega.

Femeia își scarpină jenată lobul urechii. Zâmbește de parcă tocmai i s-a făcut anestezie locală în falcă. Se întoarce spre Britt-Marie, care, la ora asta, pare cea mai rezonabilă persoană din toată echipa și îi zice:

— Trebuie să ai dispensă pentru fete și pentru minori ca să poată juca în echipă.

— Regulile sunt… re… reeeguli, se bâlbâie persoana-antrenor, tot căznindu-se să scape din strânsoarea lui Kent.

— Așa o fi, răspunde calm Kent.

Apoi, întorcându-se către femeie, bărbatul în vârstă și oficial, continuă zâmbind:

— Atunci n-aveți decât să-i lăsați pe tușă pe Patrik și pe Vega, că echipa asta din oraș e prea lașă să dea ochii cu un băiat cu doi ani mai mic și cu o fată!

Urmează o scurtă tăcere generală.

— Ceee? explodează persoana-antrenor.

— LAȘĂ! întărește Bancă și, din greșeală, îi mai împunge oleacă pe persoana-antrenor și pe bărbatul în vârstă cu bastonul.

— Nu suntem laa… mormăi persoana-antrenor.

Cam așa au decurs lucrurile când Vega și Patrik au obținut dispensă să joace în cupă. Patrik coboară treptele spre teren ținut pe după umeri de taică-su, dar arată de parcă cel mai mult și-ar dori să dea o tură de teren cu brațele întinse ca aripile unui avion.

Ceilalți copii se grăbesc spre teren și încep să se încălzească șutând la poartă, ceea ce arată ca și cum se încălzesc pentru orice altceva decât să nimerească poarta.

Britt-Marie și Kent au rămas singuri pe treptele tribunei. Britt-Marie culege un fir de păr de pe cămașa lui. Îi netezește o cută de pe mânecă, atât de ușor încât nu-i atinge brațul.

— Cum de te-ai gândit să le zici că sunt lași? întreabă ea.

Kent râde, așa că Britt-Marie râde și ea în sinea ei.

— Am un frate mai mare. Și funcționa de câte ori îmi zicea asta. Mai știi când am sărit de pe balcon și mi-am rupt piciorul? Toate prostiile pe care le-am făcut vreodată își aveau originea în Alf, care-mi spunea că n-am curaj să fac una sau alta!

— Drăguț din partea ta că ai zis. Și că mi-ai trimis lalele, șoptește Britt-Marie, fără să întrebe dacă și ea e una dintre prostiile pe care le-a făcut în viață.

Kent râde din nou.

— Le-am cumpărat de la tatăl băiatului ăluia, Țestosul. Le cultivă el singur, într-o seră în grădină. Ce tăntălău, nu? A fost ciorovăiala dracu’, că voia să cumpăr roșii, da’ eu i-am zis că ție îți plac alea violet.

Britt-Marie mătură cu palma praf invizibil de pe pieptul lui. Se oprește. Își împreunează mâinile și spune:

— Trebuie să plec. Începe meciul în curând.

— Baftă! spune Kent.

Se apleacă și o sărută pe obraz. Britt-Marie e nevoită să se țină de balustradă, ca să nu cadă pe scări.

După ce Kent se duce și se așază pe ultimul loc liber din tribună, în zona galeriei lui Borg, Britt-Marie își dă seama că e pentru prima dată când Kent e undeva de dragul ei. Prima dată în viața lor când Kent se poate prezenta și poate spune că a venit cu Britt-Marie, și nu invers.

Pe scaunul de lângă el se află Sven. Cu privirea în podea.

•

Britt-Marie respiră adânc la fiecare pas pe scări. Bancă și câinele o așteaptă pe banca tehnică. Cineva e și ea acolo și arată foarte mulțumită.

— Cum ai ajuns aici? întreabă Britt-Marie.

— Cu mașină, știi, răspunde Cineva senină.

— Și pizzeria? Magazinul? Oficiul poștal? Ai închis tot? întreabă Britt-Marie îngrijorată.

Cineva ridică din umeri.

— Cine cumpără, Britt? Tot Borg – aici!

— Dar nu se poate să închizi tot și gata! izbucnește Britt-Marie.

Abia apoi își dă seama și întreabă:

— Cum adică ai condus?

Cineva ridică mâinile ca și cum ar ține un volan:

— Condus, știi. Mașină.

— Țin să menționez că eu una n-am prejudecăți! spune repede Britt-Marie.

Cineva flutură din mâini ca și cum ar ține șurubelnițe.

— Am făcut eu mașină, știi? Poliția zice: Handicapată, da, nu poți conduci mașină obișnuită, da? Atunci am făcut eu mașină neobișnuită.

Britt-Marie își netezește cutele invizibile de pe fustă cu o asemenea viteză de ai zice că a luat foc. Cineva o bate ușurel pe mână.

— Emoții, da? Nicio grijă, Britt, i-am zis la oficial: „Stau pe teren cu Britt. Că am asta… cum se zice? Efect calmant cu Britt, da? Oficial zice: „Mmmnu!” și eu zic: „Unde loc pentru handicapat la tribună? Ilegal, nu? Dăm în judecată, da?” Și-atunci a dat voie, stau aici. Cel mai bun loc, nu?

Britt-Marie inspiră adânc. Expiră încet. Repetă. Nu ajută la nimic. Așa că se scuză că trebuie să plece un pic, iese pe coridor, se duce într-o toaletă și vomită. Când se întoarce la banca tehnică, Cineva încă vorbește întruna, bătând neliniștită darabana în tot ce nimerește în jur. Câinele o adulmecă pe Britt-Marie. Bancă îi întinde un pachet cu gumă de mestecat și o consolează:

— Se întâmplă. De multe ori face omu’ o toxiinfecție chiar înainte de meciuri importante.

Britt-Marie mestecă gumă cu mâna la gură, să nu creadă lumea că ar fi vreo persoană dintr-acelea cu tatuaje sau cine mai știe ce. Publicul aplaudă, arbitrul iese pe teren și o echipă din Borg care nici măcar nu are