propriul teren pe care să se antreneze joacă un meci de fotbal, încurajată de o galerie dintr-o localitate unde aproape totul s-a închis. Aproape.

•

Primul lucru care se întâmplă este că Dino e placat cu cotul de un băiat masiv, cu o frizură complicată. Data următoare când mingea ajunge la Dino se întâmplă același lucru, încă și mai brutal. La câțiva metri de Britt-Marie, persoana-antrenor țopăie în treningul îmbibat cu suc din doza explodată a Țestosului și își încurajează jucătorul țipând:

— Așa, bine! Pune-i la respect!

Britt-Marie e convinsă că e pe punctul să facă un atac de cord, dar, când îi explică lui Bancă, Bancă zice doar:

— Așa e la fotbal.

„Pe toți sfinții, cine să vrea să se uite la fotbal atunci?” se întreabă Britt-Marie. A treia oară când Dino preia mingea, băiatul mătăhălos își ia avânt din cealaltă parte a terenului și se repede iar la el cu cotul ridicat. Dar, în secunda următoare, zace lat pe spate. Deasupra lui e Max, cu pieptul și brațele încordate. Pleacă spre banca tehnică înainte ca arbitrul să-i arate cartonașul roșu.

— Max! Ha! Ești din ăla… cum se zice? se bucură Cineva.

Bancă bate cu bastonul în pantofii lui Max.

— Vorbește ca ei. Joacă fotbal ca noi.

Max zâmbește și răspunde ceva, dar Britt-Marie nu-l mai aude. Arbitrul a fluierat reluarea jocului și picioarele lui Britt-Marei o ridică pe Britt-Marie fără voia ei. Gura i s-a deschis fără să-și dea seama. Pe teren trei jucători se ciocnesc, iar mingea sare la întâmplare și se oprește la picioarele lui Ben. Băiatul se uită fix la minge. O întreagă tribună se uită fix la el.

— Șutează! șoptește Britt-Marie.

— ȘUT! strigă o voce din tribună.

E Sami. Lângă el stă o femeie roșie la față. E prima dată când Britt-Marie o vede purtând altceva decât uniforma de asistentă medicală.

— ȘUUUT!!! strigă Bancă, agitând bastonul în toate părțile.

Așa că Ben șutează. Sala se golește de oxigen. Britt-Marie își ascunde fața în palme, Bancă mai să răstoarne scaunul cu rotile al lui Cineva în timp ce urlă:

— Ce se întâmplă? Spune-mi ce se întâmplă!

Tribuna amuțește, căci nimeni nu poate pricepe cum de s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Ben pare mai întâi gata să izbucnească în plâns, apoi arată ca și cum ar căuta o ascunzătoare. Dar nu apucă să facă nimic căci, în clipa următoare, e îngropat într-un morman urlător de brațe, picioare și tricouri albe. Borg conduce cu unu la zero. Sami aleargă prin tribună cu brațele întinse ca aripile unui avion, Kent și Sven sar de pe scaunele lor, atât de bucuroși încât din greșeală se îmbrățișează, ceea ce face ca Sami să vină apoi între ei, ca să nu se ia la bătaie.

Din haos se desprinde femeia roșie la față și o ia în jos pe scări spre teren. Câțiva oficiali încearcă să-i taie calea văzând că are de gând să iasă pe teren, dar nu o pot opri. N-ar fi putut-o opri nici dacă aveau puști. Ben dansează cu mama lui ca și cum nimeni și nimic nu-i poate răpi clipa aceea.

•

Borg pierde meciul cu paisprezece la unu. Nu contează. Copiii joacă de parcă ar conta mai mult decât orice pe lume.

•

Căci contează.

32.

La o anumită vârstă, aproape toate întrebările pe care și le pune un om sunt, de fapt, despre același lucru: Cum să-ți trăiești viața?

•

Dacă închide ochii strâns, pentru suficient de mult timp, își poate aminti aproape tot ce a făcut-o vreodată fericită. Parfumul pielii mamei când avea cinci ani și au intrat repede în scara blocului chicotind, să se adăpostească de ploaie. Vârful nasului rece al tatălui, lipit de obrazul ei. Consolarea lăbuței aspre a unui animal de pluș pe care a refuzat să-i lase să i-l spele. Sunetul valurilor care clipocesc peste stânci în timpul ultimei lor vacanțe la mare. Aplauzele la un teatru. Părul surorii ei unduindu-se în vânt, după piesă, când mergeau pe stradă lipsite de griji.

Când a fost fericită? Cât a fost fericită? Câteva clipe. Clinchetul cheilor când el deschidea ușa. Bătăile inimii lui Kent în palmele ei când dormea. Râsul copiilor. Vântul pe balcon. Mireasma de lalele. Prima iubire. Primul sărut.

Câteva clipe. Omul, orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai puține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați să fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fără să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei?

Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctivă. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiul cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne cere să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescendente din cap ale celor care nu ne înțeleg.

Britt-Marie începe să țipe când Ben înscrie. Tălpile picioarelor i se desprind de podeaua sălii de sport. Majoritatea oamenilor nu au parte de așa ceva în ianuarie – de cosmos.

•

Și de-asta iubim fotbalul.

•

E seara târziu, cupa s-a terminat de câteva ore, iar Britt-Marie e din nou la spital. Spală un tricou alb plin de sânge într-o chiuvetă, în timp ce Vega stă pe scaunul de toaletă de lângă, cu vocea încă plină de efervescența euforiei. N-are stare. Abia se abține să sară în sus.

Inima lui Britt-Marie încă bate atât de nebunește, încât nu înțelege cum poate cineva să trăiască așa, dacă o fi cum zic copiii, și anume că o echipă de fotbal poate ajunge să aibă meci chiar și în fiecare săptămână. Cine vrea să-și facă așa ceva săptămânal?

— Mi-e peste putință să înțeleg asemenea purtări, Vega! spune