— Altfel, ar fi marcat! îi explică Vega pentru a mia oară.

— Te-ai aruncat chiar în fața mingii, zice înțepat Britt-Marie, arătându-i cu reproș petele de sânge de pe tricoul din chiuvetă.

Vega clipește. Se vede că o doare când clipește, căci jumătate din față îi e umflată și învinețită de sus, de la arcada crăpată, ochiul injectat, nasul plin de sânge închegat și până jos, la buza spartă, care e atât de inflamată, încât arată de parcă Vega ar fi încercat să mănânce o viespe.

— Am apărat șutul! insistă ea.

— Cu fața, da! Cu fața se apără? o ceartă Britt-Marie.

Nu e prea clar ce o supără cel mai tare, faptul că fața Vegăi e plină de sânge sau că tricoul e murdar.

— Altfel ar fi marcat! repetă Vega, ridicând din umeri.

Britt-Marie mai pune puțin bicarbonat pe tricou.

— Nu pot înțelege nici picată cu ceară cum poți iubi fotbalul atât de mult, încât să fii dispusă să-ți riști viața în halul ăsta! șuieră ea.

Vega se gândește un pic. Apoi spune șovăind:

— N-ai iubit niciodată așa? întreabă ea.

Britt-Marie pune și mai mult bicarbonat pe tricou.

— Ha. Nu. Eu… mda. Nu știu. Chiar nu știu, nu! bălmăjește ea, luată prin surprindere.

— Nu mă doare când joc fotbal, spune Vega cu ochii fixați pe cifra de pe spatele tricoului din chiuvetă.

— Ce nu te doare? întreabă Britt-Marie.

— Nimic, răspunde Vega.

Britt-Marie tace rușinată. Deschide apa caldă. Închide ochii. Vega își apleacă capul pe spate și se uită în tavan.

— Visez fotbal când dorm, spune ea, cu aerul că spune ceva cât se poate de firesc.

Apoi, cu sinceră curiozitate, o întreabă pe Britt-Marie, ca și cum nu-și poate imagina ce altceva ar putea cineva să viseze:

— Tu ce visezi?

Britt-Marie n-are nici cea mai vagă idee de ce spune asta, dar șoptește instinctiv:

— Uneori visez Parisul.

Vega dă din cap înțelegătoare.

— Atunci fotbalul e pentru mine ca Parisul pentru tine. Ai fost de multe ori acolo?

— Niciodată, șoptește Britt-Marie, enervată că a deschis gura.

— De ce? întreabă Vega.

— N-a fost să fie! Hai să te speli pe față! o concediază Britt-Marie.

— De ce? se încăpățânează Vega.

Britt-Marie potrivește apa, să nu fie prea caldă. Inima încă bate atât de tare, încât își poate număra în gând bătăile. Se uită la Vega, îi dă la o parte câteva șuvițe de pe frunte, atinge cu mare grijă umflătura de lângă ochi, ca și cum o doare mai tare pe Britt-Marie decât pe Vega. Apoi șoptește:

— Știi, când eram copil, am fost în vacanță la mare cu familia. Sora mea căuta stâncile cele mai înalte de pe care să sară în apă și, când ieșea din nou la suprafață și vedea că sunt tot în vârful stâncii, striga: „Sari, Britt-Marie! Sari odată!” Vezi tu, când ești acolo sus, în vârf, preț de-o clipă ești gata să sari. Dacă o faci, se cheamă că ai avut curaj. Dacă aștepți prea mult, nu mai sari niciodată.

— Ai sărit? întreabă Vega.

— Nu sunt eu genul care sare, răspunde Britt-Marie.

— Dar sora ta era?

— A fost ca tine. Neînfricată, răspunde Britt-Marie.

Apoi împăturește un prosop de hârtie și șoptește:

— Dar nici măcar ea nu s-ar fi aruncat cu fața după o minge de fotbal, ca o lunatică!

Vega se ridică și o lasă să-i spele rănile.

— Deci de-aia nu te duci la Paris? Fiindcă nu ești genul care sare? întreabă fata.

— Sunt prea bătrână pentru Paris, șoptește femeia.

— Câți ani are Parisul? întreabă fata.

Britt-Marie nu știe ce să răspundă. Deși sună ca o excelentă întrebare din careurile de cuvinte încrucișate. Se zărește în oglindă. Totul e cât se poate de ridicol, firește. Femeie în toată firea, ajunsă la spital pentru a doua oară în doar câteva zile. Un copil aici, pe scaunul de toaletă, cu chipul distrus, iar altul într-un salon, la capătul coridorului, cu piciorul rupt. Fiindcă au apărat șuturi într-un meci. Cine vrea să trăiască așa?

Vega îi întâlnește privirea în oglindă. Râde și din buză i se scurge sânge pe dinți. Ceea ce o face să râdă și mai tare, lunatica!

— Dacă nu ești genul care sare, Britt-Marie, cum dracu’ ai ajuns în Borg?

Britt-Marie îi apasă blând buza cu prosopul și îi atrage atenția că ăsta nu este, în niciun caz, un limbaj cuviincios. Vega mormăie bosumflată ceva, așa că Britt-Marie apasă prosopul mai tare. Apoi o scoate pe fată în sala de așteptare, înainte să mai apuce să spună ceva.

Ceea ce, desigur, e o idee necugetată, deoarece Fredrik e acolo. Măsoară înnebunit podeaua cu pasul în fața toaletei. Țestosul, Dino, Ben și Omar dorm pe banchete într-un colț al sălii de așteptare. Fredrik ridică imediat un deget acuzator spre Britt-Marie.

— Dacă Max și-a rupt piciorul și ratează tabăra de recrutat talente, o să am grijă să nu mai ajungi…

Își pierde stăpânirea de sine, vocea i se stinge în timp ce închide ochii și încearcă să se adune. Vega se bagă în fața lui Britt-Marie și îi dă la o parte degetul.

— Tacă-ți fleanca! Și-a rupt piciorul, se vindecă! Max a apărat!

Fredrik își strânge pumnii și se dă câțiva pași înapoi, ca și cum îi e teamă să nu cumva să facă vreun gest necugetat la furie.

— I-am interzis să joace fotbal înainte de tabăra de recrutare pentru hochei. I-am spus că dacă se accidentează, își ratează cariera. I-am spus…

— Ce rahat de carieră? E la l-i-c-e-u! i-o retează Vega.

Fredrik ridică din nou degetul spre Britt-Marie. Se prăbușește pe o banchetă ca îmbrâncit de cineva.

— Știți voi ce înseamnă tabăra de recrutare pentru cei care joacă hochei? Știți voi ce am sacrificat ca el să aibă toate șansele?

— Pe Max l-ai întrebat ce vrea? întreabă Vega cu înverșunare.

— Ești retardată, ce-ai? E tabăra de recrutare! Normal că vrea! răcnește Fredrik.

— Nimeni nu trebuie să urle la el ca să joace fotbal! răcnește ea înapoi.

— Poate tu ai nevoie să urle cineva la tine! urlă Fredrik și