Midori îşi băgă un cub de gheaţă în gură şi începu să-l sugă.

  — Ia ascultă, vrei să mă cunoşti mai bine sau nu?

  — Oarecum.

  — Ascultă-mă! Te-am întrebat dacă vrei să mă cunoşti mai bine sau nu. Ce fel de răspuns e ăsta?

  — Da, Midori, aş vrea să te cunosc mai bine.

  — Zău?

  — Crede-mă!

  — Cu riscul de a mă evita apoi?

  — Eşti chiar atât de groaznică?

  — Păi, oarecum, da, spuse Midori, încruntându-se. Aş mai vrea un pahar.

  Am chemat chelnerul şi am mai comandat un rând de votcă. Până a venit băutura, Midori a stat cu bărbia proptită în palmă şi cu cotul rezemat de bar. Am rămas nemişcat, ascultându-l pe Thelonius Monk cântând Honeysuckle Rose. Mai erau vreo cinci-şase clienţi în restaurant, dar numai noi doi beam alcool. Mirosul puternic de cafea dădea încăperii întunecate un aer intim.

  — Eşti liber duminică? mă întrebă Midori.

  — Cred că ţi-am mai spus că sunt întotdeauna liber duminicile. Mă rog, după ora şase trebuie să merg la serviciu.

  — Atunci ne întâlnim duminica aceasta?

  — Da, am spus.

  — Vin să te iau de la cămin duminică, bine? Nu prea ştiu la ce oră am să pot…

  — Nu contează, te aştept.

  — Watanabe! Ştii ce mi-ar plăcea mie să fac acum?

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — În primul rând, să mă întind pe un pat moale, pufos. Aş vrea să mă simt bine, să beau şi să nu mai văd nici un rahat de măgar în jurul meu Mi-ar plăcea să stai şi tu lângă mine… Şi apoi să-mi scoţi, una câte una, toate hainele… uşooooor de tot, ca o mămică ce-şi dezbracă bebeluşul.

  — Hmmmm…

  — Eu mă simt bine, sunt cu gândurile departe şi nu-mi dau seama, până la un moment dat, ce se întâmplă. Apoi, brusc, ţip la tine: „Potoleşte-te, Watanabe! îmi place de tine, dar am un prieten. Nu pot să mă culc cu tine, să ştii. Te rog fii cuminte!” Dar tu nu te potoleşti.

  — Ba mă potolesc, am zis.

  — Ştiu. Nu contează, aşa-mi imaginez eu acum, spuse Midori. Şi-apoi îmi arăţi… chestia aia a ta… mare şi tare. Eu îmi acopăr ochii, ruşinată, dar de văzut am văzut-o o fracţiune de secundă şi-ţi spun: „Potoleşte-te! Nu vreau! Nu se poate să bagi în mine aşa ceva… mare şi tare”.

  — Nu e mare, e normală.

  — Ei, nu contează, îmi fac şi eu iluzii. Şi apoi tu te întristezi şi eu încerc să te consolez: „Vai, săracul de tine!”

  — Şi chiar asta ai vrea să faci acum?

  — Da.

  — O, Doamne!

  Am plecat de la bar după ce am băut, fiecare, câte cinci pahare de vodcă şi apă tonică. Când am vrut să plătesc, Midori mi-a dat peste mână şi a scos din portofel o bancnotă de zece mii de yeni, nou-nouţă.

  — Lasă-mă pe mine, spuse ea. Tocmai am încasat nişte bani şi, în plus, eu te-am invitat. Mă rog, dacă eşti un fascist încăpăţânat şi nu-ţi place să-ţi facă cinste o femeie…

  — Bine, e în ordine.

  — Şi nici măcar nu te-am lăsat să mi-o bagi.

  — Pentru că e mare şi tare.

  — Ai dreptate, spuse Midori. Pentru că e mare şi tare.

  Ameţită de băutură, Midori a făcut un pas greşit şi era cât pe-aci să cădem amândoi pe scări. Stratul de nori care atârnase greu pe cer înainte de a intra noi în restaurant dispăruse şi soarele încălzea, cu razele sale palide, străzile oraşului. Am hoinărit pe străzi o vreme şi apoi Midori mi-a spus că ar vrea să se caţere într-un copac. Din nefericire, nu a găsit nici un copac adecvat prin Shinjuku, iar grădina Gyoen era închisă.

  — Păcat! Ador să mă caţăr în copaci, spuse Midori.

  Ne-am continuat plimbarea şi am căscat ochii la vitrine. Străzile au început să mi se pară mai reale decât fuseseră înainte.

  — Îmi pare bine că te-am întâlnit. Parcă m-am mai obişnuit şi eu un pic cu lumea.

  Midori se opri brusc şi mă privi în ochi.

  — Aşa mi se pare şi mie. Parcă nu mai priveşti în gol. Ai văzut? îţi face bine să hoinăreşti împreună cu mine.

  — Fără îndoială.

  Pe la ora cinci şi jumătate, Midori m-a anunţat că trebuie să plece acasă pentru a pregăti cina. I-am spus că eu iau autobuzul spre cămin, dar am condus-o mai întâi pe ea până la staţie.

  — Ştii ce-aş vrea acum? mă întrebă Midori.

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — Aş vrea să ne ia prizonieri nişte piraţi, să ne lase goi puşcă, lipiţi unul de altul şi să ne lege bine.

  — De ce să facă aşa ceva? am întrebat eu.

  — Piraţi perverşi, spuse ea.

  — Tu eşti perversa.

  — Apoi să ne încuie în cală, ameninţându-ne: „Vă aruncăm în mare peste o oră. Până atunci, distraţi-vă!”

  — Şi?

  — Şi noi ne simţim bine timp de o oră, ne rostogolim şi ne hârjonim… aşa legaţi.

  — Asta ai vrea tu să faci acum?

  — Da.

  — O, Doamne! am zis, dând din cap.

  Midori a venit să mă ia duminică dimineaţa la ora nouă şi jumătate. Tocmai mă trezisem, aşa că nu apucasem să mă spăl pe faţă. A bătut cineva la uşă şi a strigat: „Hei, Watanabe, scoală-te! Te caută o femeie”. Am coborât în hol şi am văzut-o pe Midori. Purta o fustă de jeans incredibil de scurtă şi şedea pe un scaun, picior peste picior, căscând. Toţi cei care treceau pe acolo în drum spre cantină