aerul cu degetul de trei ori – n-ar trebui să creămn-ar trebui să devenim – înainte de a ne reproduce? Datoria noastră faţă de viaţă este să creăm ceva mai bun, nu să reproducem ce este rău. Nimic nu trebuie să stea în calea dezvoltării eroului din tine. Iar dacă dorinţa îţi stă în cale, atunci şi ea trebuie stăpânită.

  Înfruntă realitatea! îşi spuse Breuer. De fapt n-ai nici un control asupra acestor discuţii, Josef. Nietzsche ignoră pur şi simplu orice întrebare la care nu vrea să răspundă.

  — Ştiţi, domnule profesor, din punct de vedere intelectual sunt de acord cu aproape tot ce spuneţi, dar nivelul discursului nostru este prea abstract. Nu este destul de personal pentru a-mi fi de ajutor. Poate că sunt eu prea ancorat în practic – la urma urmei, toată viaţa mea profesională s-a concentrat asupra descoperirii unei boli, punerii unui diagnostic şi apoi tratării bolii cu un remediu specific. Se apleca înainte, pentru a se uita direct la Nietzsche.

  — Ei bine, eu ştiu că genul meu de boală nu poate fi tratat atât de pragmatic – dar, în discuţia noastră, ne îndepărtăm prea mult spre extrema cealaltă. Eu nu pot să fac nimic cu cuvintele dumneavoastră. îmi spuneţi să-mi depăşesc dorinţa, pasiunile mărunte. îmi spuneţi să-mi dezvolt componentele superioare – dar nu-mi spuneţi cum să stăpânesc, cum să dezvolt eroul din mine. Toate acestea sunt nişte concepte poetice minunate, dar în clipa asta, pentru mine, ele sunt doar vorbe în vânt.

  Aparent neafectat de pledoaria lui Breuer, Nietzsche răspunse ca un profesor unui şcolar nerăbdător.

  — în timp, vă voi învăţa cum să stăpâniţi. Vreţi să zburaţi, dar nu puteţi începe să zburaţi zburând. Trebuie să vă învăţ mai întâi să mergeţi, iar primul pas în a învăţa să mergi este să înţelegi că acela care nu se supune lui însuşi este condus de alţii. Este mai uşor, mult mai uşor să te supui altuia decât să-ţi comanzi ţie însuţi. Cu aceasta, Nietzsche îşi scoase pieptănaşul şi începu să-şi ţesale mustaţa.

  — Mai uşor să te supui altuia decât să-ţi comanzi ţie însuţi? Din nou, domnule profesor, de ce nu vă adresaţi mai personal? înţeleg sensul afirmaţiei dumneavoastră, dar îmi vorbiţi mie? Ce pot face cu ea? Iertaţi-mă dacă par prea ancorat în concret. în momentul ăsta dorinţele mele sunt lumeşti. Visez lucruri prea simple – să am un somn fără coşmaruri după ora trei noaptea, să mai scap puţin de senzaţia asta de apăsare. Uite aici mi se instalează frica, aici. Arătă spre centrul sternului. Ce-mi trebuie mie acum, continuă el, nu este o afirmaţie poetică abstractă, ci ceva omenesc, direct. Am nevoie de angajare personală, îmi puteţi împărtăşi cum e la dumneavoastră? Dumneavoastră aţi avut o iubire sau o obsesie ca ale mele? Dumneavoastră cum le-aţi depăşit? Cum le-aţi stăpânit? Cât a durat?

  — Mai este un lucru pe care mi-am propus să-l discut cu dumneavoastră azi, spuse Nietzsche punând deoparte pieptenul şi, încă o dată, ignofând întrebarea lui Breuer. Avem timp?

  Breuer se lăsă descurajat în fotoliu. în mod evident, Nietzsche avea să continue să-i ignore întrebările. Se sili să aibă răbdare. îşi privi ceasul şi spuse că mai putea ră-mâne cincisprezece minute.

  — Voi fi aici în fiecare zi pentru treizeci sau patruzeci de minute, deşi vor fi, neîndoielnic, zile când vreo urgenţă mă va obliga să plec mai devreme.

  — Bun! Vreau să vă spun ceva important. V-am auzit de multe ori plângându-vă de nefericire. De fapt – Nietzsche îşi deschise caietul la lista de probleme a lui Breuer – „nefericire în general" este prima problemă pe lista dumneavoastră. Astăzi aţi mai vorbit de frică, de apăsare în zona cordială.

  — Precordială – regiunea de deasupra cordului, a inimii.

  — Da, vă mulţumesc, ne învăţăm unul pe altul. Apăsarea din zona precordială, frica din timpul nopţii, insomnia, disperarea – vorbiţi mult despre acestea şi vă descrieţi dorinţele „pământeşti" ca o uşurare imediată a senzaţiei de disconfort. Vă plângeţi că discuţia cu mine nu vă aduce alinare în modul în care a făcut-o discuţia cu Max.

  — Da. Şi.

  — Şi vreţi ca eu să mă adresez direct tensiunii dumneavoastră, vreţi să vă aduc alinare.

  — Exact. Breuer se aplecă din nou înainte. Dădu din cap, făcându-i semn lui Nietzsche să continue.

  — Acum două zile m-am opus propunerii dumneavoastră de a deveni – cum să-i spunem? – consilierul dumneavoastră şi de a vă ajuta să luptaţi cu disperarea. V-am contrazis când aţi pretins că sunt un expert mondial pentru că am studiat aceste chestiuni ani de zile.

  Dar acum, reflectând, îmi dau seama că aţi avut dreptate: sunt un expert. Am foarte multe să vă învăţ: am consacrat mult din viaţa mea studiului disperării. Cât de mult din viaţa mea, vă pot arăta uşor. Acum câteva luni, sora mea, Elisabeth, mi-a arătat o scrisoare pe care i-am scris-o în 1865, când aveam douăzeci şi unu de ani. Elisabeth nu-mi înapoiază niciodată scrisorile – păstrează totul şi spune că într-o zi va construi un muzeu care să găzduiască toate lucrurile mele şi că va percepe o taxă de intrare. N-am nici o îndoială, cunoscând-o pe Elisabeth, că mă va împăia, mă va aşeza pe un piedestal şi mă va expune, ca atracţie principală. în acea scrisoare afirmam că există o diviziune de bază a căilor urmate de oameni: aceia care-şi doresc linişte sufletească şi fericire trebuie să creadă şi să îmbrăţişeze credinţa, în timp ce aceia care-şi doresc să caute adevărul trebuie să renunţe la liniştea minţii şi să-şi consacre viaţa cercetării.

  Ştiam asta la douăzeci şi unu de ani – cu jumătate de viaţă în urmă. Este timpul s-o aflaţi şi dumneavoastră: trebuie să fie punctul dumneavoastră principal de pornire. Trebuie să alegeţi între confort şi adevărata cercetare! Dacă alegeţi ştiinţa, dacă alegeţi să fiţi eliberat din lanţurile liniştitoare ale supranaturalului, dacă, aşa cum pre-tindeţi, alegeţi să vă îndepărtaţi de