credinţă şi să îmbrăţişaţi ateismul, atunci nu puteţi tânji, în acelaşi timp, după micile alinări ale credinciosului! Dacă-l omorâţi pe Dumnezeu, trebuie, de asemenea, să părăsiţi adăpostul templului.

  Breuer şedea tăcut, privind pe fereastra camerei lui Nietzsche în grădina sanatoriului, unde un bărbat în vâr-stă şedea cu ochii închişi într-un scaun cu rotile în timp ce o soră tânără îl plimba pe o aleea circulară. Comentariile lui Nietzsche erau pline de forţă. Era greu să le ignori, ca pe o simplă filosofare uşoară. Cu toate acestea, mai încercă o dată.

  — Vorbiţi ca şi când posibilitatea de a alege ar fi mai mare dedt este. Opţiunea mea n-a fost atât de gândită, atât de profundă. Opţiunea mea pentru ateism a fost mai degrabă o chestiune de neputinţă de a crede în basme religioase decât o opţiune activă. Am ales ştiinţa pur şi simpiu pentru că era singurul mod posibil de a stăpâni secretele trupului.

  — Atunci vă ascundeţi voinţa de dumneavoastră înşivă. Trebuie să învăţaţi acum să vă conştientizaţi viaţa şi să aveţi curajul de a spune: „Aşa am ales!" Spiritul unui om este construit din opţiunile sale!

  Breuer se mişcă stingherit în fotoliu. Tonul de predicator al lui Nietzsche îl făcea să se simtă inconfortabil. De unde l-o fi învăţat? Nu de la tatăl său predicator, care murise când Nietzsche avea cinci ani. Se transmiteau oare talentul şi înclinaţia pentru predică pe cale genetică?

  Nietzsche îşi continuă predica.

  — Dacă alegeţi să fiţi unul dintre acei puţini care împărtăşesc plăcerea dezvoltării şi bucuria libertăţii fără Dumnezeu, atunci trebuie să vă pregătiţi pentru cea mai mare suferinţă. Ele sunt legate şi nu pot fi trăite separat! Dacă vreţi mai puţină suferinţă, atunci trebuie să vă retrageţi, cum au făcut stoicii, şi să renunţaţi la plăcerea cea mai mare.

  — Nu sunt sigur, domnule profesor, că trebuie acceptată această morbidă Weltanschauung. Sună ca Schopen-hauer, dar mai sunt şi alte puncte de vedere, mai puţin întunecate.

  — întunecate? întrebaţi-vă, domnule doctor, de ce sunt toţi marii filosofi întunecaţi? întrebaţi-vă: „Cine sunt cei în siguranţă, în confort, cei veşnic veseli?" Vă voi da eu răspunsul: numai aceia cu o putere de pătrundere slabă – oamenii simpli şi copiii!

  — Spuneţi că dezvoltarea este răsplata durerii. Nietzsche îl întrerupse.

  — Nu, nu numai dezvoltarea. Mai e şi forţa. Un copac are nevoie de furtună dacă e să se înalţe mândru. Şi creativitatea şi descoperirile se nasc din durere. Uitaţi, permi-teţi-mi să vă citez din însemnările pe care le-am făcut doar acum dteva zile.

  Din nou, Nietzsche îşi răsfoi caietul, apoi du":

  — Trebuie să ai în tine haos şi frenezie pentru a da naştere unei stele care dansează."

  Breuer era din ce în ce mai iritat de ceea ce-i citea Nietzsche. Discursul său poetic îi părea o baricadă între ei. Cântărind totul, Breuer era sigur că ar fi mai bine dacă l-ar putea coborî pe Nietzsche dintre stele.

  — Din nou, vorbiţi prea abstract. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, domnule profesor, cuvintele dumneavoastră sunt frumoase, au forţă, dar când mi le citiţi nu mă mai simt ca şi când am avea o relaţie personală. Intelectual, receptez ce vreţi să spuneţi: da, există recompense ale durerii – dezvoltarea, forţa, creativitatea. înţeleg asta aici – Breuer arătă spre cap —, dar nu ajunge aici – arătă spre abdomen. Dacă e să mă ajute, toate acestea trebuie să mă atingă acolo unde îşi are rădăcinile experienţa mea. Aici, în măruntaie, nu experimentez nici o dezvoltare, nu dau naştere nici unei stele care dansează! Am doar frenezia şi haosul!

  Nietzsche zâmbi larg şi îşi agită degetul în aer.

  — Exact! Acum aţi spus-o! Exact asta este problema! Şi de ce nici o dezvoltare? De ce nici un gând valoros? Acesta era sensul ultimei mele întrebări de ieri, când v-am întrebat la ce v-aţi gândi dacă nu aţi fi preocupat de acele gânduri străine. Vă rog, lăsaţi-vă pe spate, închideţi ochii şi încercaţi acest experiment de gândire împreună cu mine.

  Să ne aşzăm undeva la distanţă, poate pe un vârf de munte, şi să observăm împreună. Acolo, departe, vedem un bărbat, un bărbat inteligent şi sensibil. Să-l urmărim. Poate cândva a privit adânc în oroarea propriei lui existenţe. Poate că a avut de-a face cu fălcile devoratoare ale timpului, sau cu propria lui lipsă de importanţă – biet grăunte ce este – sau cu efemerul şi neprevăzutul vieţii. Frica lui era crudă şi teribilă până în ziua în care a descoperit că dorinţa alină frica. Arunci, a făcut loc dorinţei în mintea sa, iar dorinţa, un concurent fără scrupule, a gonit curând toate celelalte gânduri. Dar dorinţa nu gândeşte; ea râvneşte, îşi aminteşte. Astfel, acest bărbat a început să-şi amintească, plin de dorinţă, de Bertha, infirma. N-a mai privit la distanţă, ci şi-a petrecut timpul amintindu-şi miracole ca: mişcarea degetelor Berthei, gura ei, cum se dezbrăca, cum vorbea şi se bâlbâia, cum mergea şi şchiopăta.

  Curând, întreaga lui fiinţă fu consumată în aceste lucruri mărunte. Marile bulevarde ale minţii lui, care fuseseră construite pentru idei nobile, fură acoperite de gunoaie. Amintirea gândurilor măreţe pe care le avusese cândva pălea din ce în ce mai mult, până se stinse. Păli şi frica. îi mai rămase doar neliniştea chinuitoare că ceva nu era în regulă. Nedumerit, căută sursa neliniştii printre prostiile din mintea lui. Şi astfel îl găsim astăzi, scormonind prin gunoaie, ca şi cum ele ar conţine răspunsul. Ba chiar îmi cere mie să scormonesc împreună cu el!

  Nietzsche se opri, aşteptând răspunsul lui Breuer. Tăcere.

  — Spuneţi-mi, insistă el, ce credeţi despre acest bărbat pe care-l observăm?

  Tăcere.

  — Domnule doctor, ce credeţi?

  Breuer rămase tăcut, cu ochii închişi, de parcă ar fi fost hipnotizat de vorbele lui Nietzsche.

  — Josef! Josef, ce crezi?

  Dezmeticindu-se, Breuer deschise ochii încet şi se întoarse să-l privească pe Nietzsche. Dar tot nu scoase o vorbă.