class="p1">  — Nu înţelegi, Josef, că problema nu este că ai senzaţia de disconfort? Ce importanţă au tensiunea sau presiunea din piept? Cine ţi-a promis vreodată confort? Dormi prost! Ei şi? Cine ţi-a promis vreodată un somn bun? Nu, problema nu este disconfortul. Problema este că simţi acest disconfort într-o direcţie greşită!

  Nietzsche se uită la ceas.

  — Văd că v-am reţinut prea mult. Să încheiem cu aceeaşi sugestie pe care v-am dat-o şi ieri. Vă rog să vă gândiţi la ce v-aţi gândi dacă Bertha nu v-ar ocupa mintea. De acord?

  Breuer dădu din cap afirmativ şi îşi luă rămas-bun.

  EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKART MULLER, 6 DECEMBRIE 1882

  S-au întâmplat lucruri ciudate în discuţia noastră de azi. Şi nimic din ce-am plănuit. Nu a răspuns la niciuna din întrebările mele, n-a dezvăluit nimic despre el. îşi ia atât de în serios rolul de consilier încât uneori mi se pare comic. Şi totuşi, dacă o examinez din perspectiva lui, comportarea sa mi se pare absolut corectă: îşi onorează contractul şi încearcă, pe cât îi stă în puteri, să mă ajute. îl respect pentru asta.

  Este fascinant să observi cum inteligenţa lui se luptă cu problema: cum să ajuţi un singur individ, o fiinţă în carne şi oase – pe mine. Rămâne însă, până acum, ciudat de lipsit de imaginaţie şi se bazează în întregime pe retorică. Poate să creadă cu adevărat că explicaţia raţională ori simplul îndemn vor rezolva problema?

  Într-una din cărţile lui susţine că structura morală a unui filosof dictează tipul de filosofie pe care acesta o creează. Cred acum că acelaşi principiu este valabil şi în acest tip de consiliere: personalitatea consilierului îi dictează metoda de consiliere. Astfel, datorită temerilor sociale şi mizantropiei sale, Nietzsche alege un stil distant, impersonal. Bineînţeles, el nu vede asta: începe să dezvolte o teorie pentru a-şi raţionaliza şi legitimiza metoda de consiliere. Astfel, nu oferă nici un fel de sprijin personal, nu întinde niciodată mâna pentru a alina, îmi ţine prelegeri de pe o platformă înaltă, refuză să-şi recunoască problemele personale şi să mă angajeze într-o manieră umană. Cu excepţia unui singur moment! Spre sfârşitul discuţiei noastre de astăzi – am uitat ce discutam – mi-a spus, deodată, „Josef". Poate că am mai mult succes decât am crezut în stabilirea unor relaţii.

  Ne aflăm într-o luptă ciudată. Să vedem care dintre noi îl poate ajuta mai mult pe celălalt. Mă îngrijorează această competiţie: mă tem că va confirma acel absurd model al relaţiilor sociale bazat pe „putere". Poate că ar trebui să fac ce spune Max: să pun capăt competiţiei şi să învăţ de la el ce pot. Este important pentru el să păstreze controlul. Văd multe semne că se simte victorios: îmi spune cât de multe are să mă înveţe, îmi citeşte însemnările lui, se uită cât este ceasul şi mă concediază politicos, cu o temă pentru şedinţa următoare. Toate astea mă iritai Dar apoi îmi aduc aminte că eu sunt medic: nu mă întâl-nesc cu el pentru plăcerea mea personală. La urma urmei, ce plăcere personală ai când scoţi amigdalele unui pacient sau uşurezi o constipaţie?

  A fost un singur moment azi când m-am simţit, în mod ciudat, absent. Era ca şi cum m-aşfi aflat în transă. Poate că sunt, totuşi, sensibil la hipnoză.

  ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 6 DECEMBRIE 1882

  Uneori este mai rău pentru un filosof să fie înţeles decât să nu fie. El încearcă să mă înţeleagă prea bine; încearcă să smulgă prin linguşire anumite indicaţii de la mine. Vrea să descopere modul meu de a vedea lucrurile şi să-l folosească drept mod al său. încă nu înţelege că există un mod al meu şi un mod al tău, dar că nu există modul. Şi nu-mi cere indicaţii de-a dreptul, ci prin linguşiri, pretinzând că linguşirile ar fi de fapt altceva: încearcă să mă convingă de faptul că dezvăluirile mele sunt esenţiale în ceea ce facem, că îl vor ajuta să vorbească, ne vor face mai „umani" împreună ca şi cum a fi uman înseamnă a te bălăci în noroi împreună! încerc să-l învăţ că iubitorii de adevăr nu se tem de apa murdară sau învolburată. Lucrul de care ne temem noi este apa puţin adâncă/

  Dacă practica medicală ar trebui să servească drept ghid în această încercare, n-ar trebui să ajung atunci la un „diagnostic"? Iată o nouă ştiinţă: diagnosticul disperării. Diagnosticul meu este că Breuer tânjeşte să fie un spirit liber, dar nu-şi poate scutura penele credinţei. Vrea numai afirmarea, acceptarea opţiunii, nu şi negarea, renunţarea. Se înşală singur: face opţiuni, dar refuză să fie acela care optează. Ştie că e nefericit, dar nu ştie că e nefericit dintr-un motiv greşit! Aşteaptă de la mine alinare, mângtiere şi fericire. Dar eu trebuie să-i dau şi mai multă nefericire. Trebuie să retransforme nefericirea lui comună în nefericirea nobilă care a fost cândva.

  Cum să desprind nefericirea comună de piedestalul ei? Să-i redau suferinţei onoarea? Am utilizat propria lui tehnică – tehnica unei a treia persoane pe care a folosit-o în cazul meu săptămâna trecută în încercarea stângace de a mă ademeni să mă las îngrijit de el; l-am sfătuit să se privească de undeva deasupra. Dar n-a suportat; a fost pe punctul de a leşina. A trebuit să-i vorbesc ca unui copil, să-i spun „Josef', să-l trezesc.

  Sarcina mea e grea. Trudesc pentru eliberarea lui. Şi pentru a mea deopotrivă. Dar eu nu sunt un Breuer: eu îmi înţeleg nefericirea şi o primesc cu bucurie. Iar Lou Salome nu este o infirmă. Cu toate acestea, ştiu cum este să-mi fie sufletul plin de cineva pe care îl iubesc şi îl urăsc!

  CAPITOLUL 16

  Ţiind un mare practicant al artei medicinei, Breuer îşi începea de obicei vizitele la spital cu mici conversaţii uşoare la capul patului, pe care le transforma cu graţie în întrebări medicale. Dar nu aveau să fie nici un fel