de conversaţii uşoare când intră în camera numărul treisprezece a clinicii Lauzon în dimineaţa următoare. Nietzsche anunţă imediat că se simţea neobişnuit de bine şi că nu dorea să piardă nici o clipă din timpul preţios discutând despre simptomele lui inexistente. Sugeră să treacă direct la treabă.

  — Va veni şi rândul meu, domnule doctor, boala mea nu dispare niciodată prea multă vreme ori prea departe. Dar acum, că este en vacance, să ne ocupăm în continuare de problemele dumneavoastră. Ce progrese aţi făcut în experimentul de gândire pe care vi l-am propus ieri? La ce v-aţi gândi dacă nu v-ar preocupa fanteziile despre Bertha?

  — Domnule profesor, daţi-mi voie să vă vorbesc mai întu despre altceva. A fost un moment ieri când aţi abandonat titulatura mea profesională şi mi-aţi spus Josef. Mi-a plăcut. M-am simţit mai aproape de dumneavoastră şi asta mi-a plăcut. Deşi avem o relaţie profesională, natura discuţiilor noastre ne cere să ne vorbim intim. Aţi accepta deci să ne spunem pe numele mic?

  Nietzsche, care-şi aranjase viaţa în aşa fel încât să evite astfel de interacţiuni personale, rămase perplex. Se foi stânjenit şi bâlbâi ceva, dar negăsind, pe cât se pare, un mod elegant de a refuza, în cele din urmă aprobă din cap fără nici un chef. La următoarea întrebare a lui Breuer, dacă să-i spună Friedrich sau Fritz, Nietzsche latră doar:

  — Friedrich, vă rog. Şi acum, la treabă!

  — Da, la treabă! Să ne întoarcem la întrebarea ta. Ce e dincolo de Bertha? Ştiu că este un şuvoi de preocupări mai profunde şi mai întunecate, care sunt convins că s-au intensificat în urmă cu câteva luni, când am trecut pragul celor patruzeci de ani. Ştii, Friedrich, o criză în jurul vâr-stei de patruzeci de ani nu e ceva neobişnuit. Ai grijă, mai ai doar doi ani să te pregăteşti.

  Breuer ştia că această familiaritate îl stânjenea pe Nietzsche, dar că, de asemenea, o parte din el tânjea după un contact uman mai apropiat.

  — Nu sunt foarte îngrijorat, spuse Nietzsche şovăielnic. Cred că am patruzeci de ani de când am împlinit douăzeci!

  Ce era asta? O apropiere! Fără discuţie, o apropiere! Breuer se gândi la un pisoi pe care fiul său Robert îl găsise de curând în stradă. Pune-i în faţă nişte lapte, îi spusese el lui Robert, şi dă-te la o parte. Lasă-l să-l bea liniştit şi să se obişnuiască cu prezenţa ta. Mai târziu, când se va simţi în siguranţă, vei putea să-l mângâi. Breuer se dădu la o parte.

  — Cum să vă descriu mai bine gândurile mele? Mă gândesc la lucruri întunecate, morbide. Adesea mă simt ca şi cum viaţa mea ar fi ajuns pe culme. Breuer se opri, amintindu-şi cum îi spusese asta lui Freud. Am urcat până-n vârf, iar când mă uit dincolo, să văd ce se află în faţa mea, nu văd decât deteriorare – îmbătrânesc, devin bunic, am păr alb, sau, mai rău – îşi atinse centrul chel al scalpului – nu mai am păr deloc. Dar nu, nu e chiar aşa. Nu faptul că am început să cobor mă îngrijorează – ci acela că nu urc.

  — Nu urcaţi, domnule doctor? De ce nu puteţi continua să urcaţi?

  — Friedrich, ştiu că e greu să te dezobişnuieşti, dar te rog, spune-mi Josef.

  — Josef, atunci. Spune-mi, Josef, de ce nu urci.

  — Uneori îmi imaginez că fiecare om are o sintagmă secretă, Friedrich, un motiv profund care devine mitul central al vieţii sale. Când eram copil, cineva m-a numit o dată „tânărul infinitei promisiuni". Mi-a plăcut foarte mult acea sintagmă. Am murmurat-o în sinea mea de mii de ori. Adesea mă imaginam ca un tenor care o cântă pe un ton înalt: „tânărul infiniiiiiitei promi-si-uni". îmi plăcea s-o spun încet, teatral, accentuând fiecare silabă. Chiar şi acum, cuvintele mă mişcă!

  — Şi ce s-a întâmplat cu tânărul infinitei promisiuni?

  — Ah, întrebarea asta! Mă gândesc adesea la ea. Ce a devenit el? Ştiu acum că nu mai există promisiune – a fost epuizată!

  — Spune-mi, ce înţelegi, exact, prin „promisiune"?

  — Nu sunt sigur că ştiu. Credeam că ştiu. însemna potenţialul de a urca, de a mă înălţa, în spirală, tot mai sus; însemna succes, aclamaţii, descoperiri ştiinţifice. Dar am gustat din fructul acestor promisiuni. Sunt un medic respectat, un cetăţean respectabil. Am făcut câteva descoperiri ştiinţifice importante – câtă vreme vor exista anale ale istoriei, numele meu va fi întotdeauna cunoscut ca al unuia dintre descoperitorii funcţiei urechii interne în reglarea echilibrului. Şi, de asemenea, am participat la descoperirea unui important proces de reglare a respiraţiei cunoscut la reflexul Herring-Breuer.

  — Atunci, Josef, nu eşti un om norocos? Nu ţi-ai îndeplinit promisiunea?

  Tonul lui Nietzsche era deconcertant. Cerea, într-adevăr, informaţii? Sau se juca de-a Socrate cu Alcibiade-le lui Breuer? Breuer se hotărî să răspundă direct.

  — Ca îndeplinire a scopurilor – da. Dar fără satisfacţie, Friedrich. La început, strălucirea unui nou succes dura luni în şir. Dar, treptat, a devenit din ce în ce mai efemer – săptămâni, apoi zile, ore chiar – până acum, când senzaţia se evaporă atât de repede încât nu-mi mai trece prin piele. Cred acum că scopurile mele au fost false – ele n-au fost niciodată adevăratul destin al tânărului infinitei promisiuni. Adesea mă simt dezorientat: vechile scopuri nu mai au rost, iar eu mi-am pierdut ştiinţa de a inventa unele noi. Când mă gândesc la cursul vieţii mele, mă simt trădat sau tras pe sfoară, ca şi cum mi s-ar fi jucat un renghi celest, ca şi cum toată viaţa am dansat pe-o altă melodie decât trebuia.

  — Altă melodie?

  — Melodia tânărului infinitei promisiuni – melodia pe care am fredonat-o toată viaţa!

  — Era melodia care trebuia, Josef, dansul a fost greşit!

  — Melodia care trebuie dar dansul greşit? Ce vrei să spui?

  Nietzsche rămase tăcut.

  — Vrei să spui