— Şi „infinit", Josef.

  — Nu înţeleg. Poţi vorbi mai clar?

  — Poate că tu trebuie să înveţi să-ţi vorbeşti mai clar. în ultimele câteva zile mi-am dat seama că de fapt cura prin filosofie constă în a învăţa să-ţi asculţi propria voce interioară. Nu mi-ai spus că pacienta ta, Bertha, se trata vorbind despre fiecare aspect al gândurilor ei? Care era expresia pe care ai folosit-o pentru a descrie asta?

  — Curăţare a hornului". De fapt ea a inventat expresia – a-şi curăţa hornul însemna să se deconecteze, astfel încât să-şi poată aerisi creierul, curăţa mintea de toate gân-durile care o deranjau.

  — Este o metaforă frumoasă, spuse Nietzsche. Poate ar trebui să încercăm să folosim această metodă în discuţiile noastre. Chiar acum, eventual. Ai putea, de exemplu, să-mi spui totul despre tânărul infinitei promisiuni?

  Breuer îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului.

  — Cred că am spus totul. Acest tânăr care îmbătrâneş-te a ajuns într-un punct din viaţa lui când nu-i mai înţelege rostul. Scopul vieţii lui – scopul meu, obiectivele mele, satisfacţiile care m-au condus prin viaţă – toate îmi par absurde acum. Când mă gândesc mai bine cum am urmărit absurdităţi, cum am irosit singura viaţă pe care o am, mă cuprinde un sentiment de cumplită disperare.

  — Ce ar fi trebuit să urmăreşti în loc de asta? Breuer se simţi încurajat de tonul lui Nietzsche, mai blând acum, mai liniştitor, ca şi cum acest teren i-ar fi fost familiar.

  — Asta-i partea cea mai proastă! Viaţa este un examen fără nici un răspuns corect. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, cred că aş face exact acelaşi lucru, aceleaşi greşeli. Deunăzi mă gândeam la un subiect bun pentru o nuvelă. De-aş putea scrie! Imaginează-ţi: un bărbat de vârstă medie, care a dus o viaţă nesatisfăcătoare, este abordat de un duh ce îi oferă şansa de a-şi retrăi viaţa, având posibilitatea de a-şi aminti complet viaţa anterioară. Bineînţeles, acesta acceptă fără să pregete. Dar spre uimirea şi oroarea lui, se trezeşte ducând o viaţă identică – făcând aceleaşi opţiuni, aceleaşi greşeli, crezând în aceleaşi false idealuri şi aceiaşi zei.

  — Şi aceste idealuri pentru care trăieşti, de unde au venit? Cum le-ai ales?

  — Cum mi-am ales idealurile? Ales, ales – cuvântul tău preferat! Băieţii de cinci, ori zece, ori douăzeci de ani nu-şi aleg viaţa. Nu ştiu cum să interpretez întrebarea ta.

  — Nu încerca s-o interpretezi. Descarcă-te doar!

  — Idealuri? Idealurile sunt în cultură, în aer. Le inspiri. Toţi băieţii printre care am crescut au inhalat aceleaşi idealuri. Toţi vroiam să ieşim din ghetoul evreiesc, să creştem în lume, să avem succese, bogăţie, respectabilitate. Asta vroia toată lumea! Niciunul dintre noi n-a stat să-şi aleagă deliberat idealurile – ele se aflau acolo, pur şi simplu, consecinţele naturale ale epocii, ale poporului meu, ale familiei mele.

  — Dar nu ţi-au fost de folos, Josef. N-au fost destul de solide ca să susţină o viaţă. Sau, probabil că ar putea fi destul de solide pentru unii, pentru cei care nu văd prea departe, sau pentru alergătorii înceţi care se târăsc toată viaţa după obiective materiale, sau chiar pentru cei care obţin succesul, dar se pricep de minune să-şi fixeze mereu alte obiective, la care nu pot ajunge. Dar tu, ca şi mine, ai vederea bună. Ai privit prea departe în viaţă. Ai văzut că e inutil să atingi scopuri greşite', şi la fel de inutil să fixezi alte scopuri greşite. Multiplii lui zero sunt întotdeauna zero.

  Breuer era hipnotizat de aceste cuvinte. Nu mai vedea nimic – pereţii, ferestrele, şemineul, până şi trupul lui Nietzsche dispăruseră. Aşteptase acest dialog toată viaţa.

  — Da, tot ce spui tu e adevărat, Friedrich, cu excepţia faptului că fiecare îşi construieşte în mod deliberat un plan de viaţă. Individul nu-şi alege în mod conştient scopurile în viaţă: ele sunt un accident al istoriei – nu-i aşa?

  — A nu-ţi lua viaţa în propriile mâini înseamnă a permite ca existenţa ta să fie un accident.

  — Dar, protestă Breuer, rumeni nu are o astfel de libertate. Nu poţi ieşi din perspectiva epocii tale, a culturii tale, a familiei tale, a.

  — Odată, îl întrerupse Nietzsche, un învăţător evreu înţelept şi-a sfătuit discipolii să lase pe mama şi pe tatăl lor şi să pornească în căutarea perfecţiunii. Acesta ar putea fi un pas demn de „tânărul infinitei promisiuni"! Acesta ar fi putut fi dansul pe melodia potrivită.

  Dansul pe melodia potrivită! Breuer încerca să se concentreze asupra sensului acestor cuvinte, dar, brusc, se simţi descurajat.

  — Friedrich, am o pasiune pentru astfel de conversaţii, dar o voce înlăuntrul meu întreabă fără încetare: „Ajungem undeva?" Discuţia noastră e prea eterică, prea îndepărtată de apăsarea pe care-o simt în piept şi de greutatea din capul meu.

  — Răbdare, Josef. Câtă vreme spuneai că „şi-a curăţat hornurile" Anna O.?

  — Da, a luat ceva timp. Luni de zile! Dar tu şi cu mine nu avem la dispoziţie luni. Şi există o diferenţă: la ea descărcarea se concentra întotdeauna asupra suferinţei ei. Discuţia noastră abstractă despre idealuri şi scop în viaţă mi se pare însă irelevantă pentru suferinţa mea.

  Imperturbabil, Nietzsche continuă ca şi când Breuer n-ar fi spus nimic.

  — Josef, spui că toate aceste preocupări cu privire la viaţa ta s-au intensificat când ai împlinit patruzeci de ani?

  — Ce perseverenţă, Friedrich! Mă ajuţi să fiu mai răbdător cu mine însumi. Dacă tu ai destul interes pentru a mă întreba despre momentul când am împlinit patruzeci de ani, cu siguranţă că şi eu trebuie să găsesc tăria de a-ţi răspunde. Cel de-al patruzedlea an – da, a fost un an de criză, a doua criză a mea. Am mai avut o criză la douăzeci şi nouă de ani, când Oppolzer, decanul Facultăţii de Medicină de la Universitate, a murit în timpul unei epidemii