— Mă interesează „al doilea părinte", spuse Nietzsche.

  Spune-mi mai mult.

  — A fost marele dascăl al vieţii mele. Toată lumea ştia că mă pregătea pentru a fi succesorul lui. Eram cel mai bun candidat şi ar fi trebuit să fiu cel ales să ocupe locul lăsat vacant de el. Totuşi, nu s-a întâmplat aşa. Poate că nici eu n-am făcut nimic pentru asta. A fost numit un candidat inferior din motive politice, poate şi religioase. Nu mai era loc pentru mine şi mi-am mutat acasă laboratorul, până şi porumbeii pentru cercetări, şi am devenit medic particular. Acesta, spuse Breuer trist, a fost sfârşitul carierei mele universitare infinit de promiţătoare.

  — Ce-ai vrut să spui cu „n-am făcut nimic pentru asta"?

  Breuer se uită uluit la Nietzsche.

  — Ce transformare din filosof în doctor! Ţi-au crescut urechi de medic. Nimic nu-ţi scapă. Am făcut acest comentariu pentru că ştiu că trebuie să fiu sincer. Totuşi, este încă un punct sensibil. N-am vrut să vorbesc despre asta, dar iată că ai ales tocmai această afirmaţie.

  — Vezi, Josef, tocmai momentul în care te determin să vorbeşti despre ceva împotriva voinţei tale – acela este momentul pe care-l alegi pentru a-ţi asuma puterea, făcându-mi un foarte delicat compliment. Acum mai poţi pretinde că lupta pentru putere nu este o parte foarte importantă a relaţiei noastre?

  Breuer se lăsă să cadă pe spătarul fotoliului.

  — Ah, iarăşi asta. Dădu din mână. Hai să nu redeschi-«' dem această dezbatere. Te rog, s-o lăsăm.

  Apoi adăugă:

  — Stai! Mai am de făcut un singur comentariu: dacă interzici exprimarea oricărui sentiment pozitiv, atunci provoci tocmai acel tip de relaţie pe care ai prezis c-o vei descoperi în vivo. Asta nu e ştiinţă – falsifici datele.

  — Nu e ştiinţă? Nietzsche se gândi o clipă, apoi dădu din cap. Ai dreptate! Dezbaterea este închisă! Hai să ne întoarcem la cum nu ţi-ai ajutat propria carieră.

  — Ei bine, dovezi sunt din belşug. Am tot amânat să scriu şi să public articole ştiinţifice. Am refuzat să trec prin etapele preliminare formale necesare pentru obţinerea postului. N-am intrat în asociaţiile medicale în care ar fi trebuit, n-am făcut parte din comitetele universitare, nu mi-am făcut relaţiile politice necesare. Nu ştiu de ce. Poate că asta are de-a face cu puterea. Poate că fug de competiţie. Mi-e mai uşor să concurez cu misterul sistemului de echilibru la porumbei decât cu un alt om. Cred că teama mea de competiţie este aceea care-mi provoacă o asemenea suferinţă când mă gândesc la Bertha în relaţie cu un alt bărbat.

  — Josef, poate că ai simţit că un „tânăr al infinitei promisiuni" n-ar trebui să aibă nevoie să-şi croiască drumul cu ghearele şi cu dinţii.

  — Da, am simţit şi asta. Dar oricare ar fi motivul, a fost sfârşitul carierei mele universitare. A fost prima rană a mortalităţii, primul atac asupra mirului infinitei promisiuni.

  — Deci asta a fost la douăzeci şi nouă de ani. Şi când ai împlinit patruzeci – a doua criză?

  — O rană şi mai adâncă. Când am împlinit patruzeci de ani, ideea că totul e posibil pentru mine a început să se clatine. Deodată am înţeles lucrul cel mai evident în viaţă: că timpul e ireversibil, că viaţa mi se scurge. Bineînţeles, ştiam asta şi înainte, dar când o ştii la patruzeci de ani o ştii altfel. Acum ştiu că „tânărul infinitei promisiuni" n-a fost decât un stindard în marş, că „promisiunea" e o iluzie, că „infinit" nu are sens şi că sunt înlănţuit, împreună cu toţi ceilalţi oameni, în marşul către moarte. Nietzsche scutură cu putere din cap.

  — Numeşti clarviziunea o rană? Priveşte ce-ai învăţat, Josef: că timpul nu poate fi întrerupt, că voinţa nu poate acţiona înspre trecut. Doar cei norocoşi înţeleg asta!

  — Norocoşi? Un cuvânt ciudat! Aflu că moartea se apropie, că sunt neputincios şi nesemnificativ, că viaţa nu are scop sau valoare reale – iar tu numeşti asta noroc!

  — Faptul că voinţa nu poate acţiona înspre trecut nu înseamnă că voinţa e neputinicioasă! Fiindcă, slavă Domnului, Dumnezeu e mort – asta nu înseamnă că existenţa n-are scop! Fiindcă moartea se apropie – asta nu înseamnă că viaţa nu are valoare. Toate acestea sunt ceea ce vreau să te învăţ, în timp. Dar am făcut destul pentru astăzi – poate prea mult. Până mâine, te rog să recapitulezi discuţia noastră. Meditează la ea!

  Surprins de încheierea bruscă a lui Nietzsche, Breuer se uită la ceas şi văzu că mai avea zece minute libere. Dar nu făcu nici o obiecţie şi părăsi camera lui Nietzsche cu uşurarea simţită de un elev când i se dă drumul mai devreme de la ore.

  EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI LUI ECKART MULLER, 7 DECEMBRIE 1882

  Răbdare, răbdare, răbdare. Pentru prima dată învăţ sensul şi valoarea cuvântului. Trebuie să păstrez în minte scopul meu pe termen lung. Orice pas îndrăzneţ, prematur în această fază eşuează. Gândeşte-te la o deschidere la şah. Aşază-ţi piesele încet şi sistematic. Construieşte un centru solid. Nu muta o piesă de mai multe ori. Nu scoate regina prea devreme!

  Şi dă rezultate! Marele pas înainte astăzi a fost adoptarea numelor de botez. Aproape că s-a înecat când i-am propus; abia mi-am stăpânit râsul. Cu toată gândirea lui liberă, în adâncul sufletului e vienez şi îşi iubeşte titlurile – aproape la fel de mult ca şi impersonalitatea! După ce i-am spus Friedrich de mai multe ori, a început să facă şi el la fel.

  Aceasta a schimbat mult atmosfera şedinţei. în câteva minute Nietzsche a întredeschis uşor poarta spre el. A sugerat că a avut parte de mai multe crize decât i s-ar fi cuvenit şi că la douăzeci de ani se