Poate, pentru moment, este mai bine să las deoparte încercările de a-l ajuta – mai bine să mă las în voia eforturilor lui de a mă ajuta pe mine. Cu cât sunt mai autentic, cu atât mai bine. E ca Sâg – are ochi de uliu şi descoperă orice prefăcătorie.

  O discuţie stimulantă azi, ca în trecut, la cursurile de filosofie ale lui Brentano. Uneori mă trezesc luat de val. Dar a fost productivă? I-am repetat preocupările mele în privinţa îm-bătrânirii, morţii, lipsei de ţel – toate meditaţiile mele morbide. A părut intrigat în mod ciudat de vechiul meu refren al tânăru-lui infinitei promisiuni. Nu sunt sigur că am înţeles ce a vrut să spună – dacă a vrut, într-adevăr, să spună ceva!

  Astăzi metoda lui îmi e mai clară. Crezând că obsesia mea cu Bertha serveşte la a-mi distrage atenţia de la aceste preocupări cu privire la existenţă, intenţia lui este de a mă confrunta cu ele, de a le răscoli, probabil de a mă face să mă simt şi mai inconfortabil. De aceea, procedează dur şi nu oferă nici un fel de sprijin. Având în vedere personalitatea sa, nu-i este, bineînţeles, greu să facă astfel.

  Pare să creadă că metodă disputei filosofice mă va tulbura, încerc să-lfac să înţeleagă că nu mă deranjează. Dar el, ca şi mine, experimentează şi improvizează într-una metode din mers. Cealaltă inovaţie metodologică a lui de azi a fost să folosească tehnica mea de „curăţare a hornului". Mi se pare ciudat să fiu hornar în loc de supraveghetor – ciudat, dar nu neplăcut.

  Ceea ce este neplăcut şi iritant este grandilocvenţa lui, care răzbeşte din când în când. Astăzi a pretins că mă va învăţa despre sensul şi valoarea vieţii. Dar nu acum! Nu sunt încă pregătit pentru asta!

  EXTRASE DIN ÎNSEMĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 7 DECEMBRIE 1882 în sfârşit! O discuţie demnă de atenţia mea – o discuţie care confirmă în mare măsură ceea ce am presupus. Iată un om tras atât de puternic în jos de gravitate – cultura lui, starea lui, familia lui – încât niciodată nu a ştiut ce vrea. Este atât de adâncit în conformism încât pare uluit când îi vorbesc de opţiune, de parcă i-aş vorbi într-o limbă complet străină. Poate că evreii sunt în mod special înlănţuiţi în conformism – persecuţiile din afară ţin un popor atât de unit încât individul nu se poate desprinde.

  Când îl pun în faţa faptului că a permis ca viaţa lui să fie un accident, neagă că ar fi avut posibilitatea de a alege. îmi spune că nimeni dintre cei ancoraţi într-o cultură nu poate alege. Când îl confrunt, cu blândeţe, cu porunca lui Isus de a-ţi lăsa părinţii şi cultura şi a porni în căutarea perfecţiunii, declară că metoda mea e prea eterică şi schimbă subiectul.

  Este curios cum a avut conceptul la îndemână încă de la o vârstă fragedă, dar niciodată nu şt-a dezvoltat capacitatea de a-l vedea. A fost „tânărul infinitei promisiuni" – cum suntem toţi —, dar n-a înţeles niciodată natura promisiunii sale. N-a înţeles niciodată că datoria lui era să-şi perfecţioneze firea, să se stăpânească, să-şi domine cultura, familia, dorinţa, partea animalică a fiinţei lui, să devină cel ce este, ceea ce este. N-a crescut, nu şi-a lepădat niciodată pielea: a înţeles – greşit – promisiunea ca fiind atingerea unor obiective materiale şi profesionale. Şi când a atins aceste obiective, fără a face să amuţească nici o clipă vocea care-i spunea: „Devino ceea ce eşti", s-a lăsat în voia disperării, blestemând farsa care i se jucase. Nici măcar acum nu înţelege!

  Există speranţă pentru el? Măcar gândeşte corect şi nu recurge la înşelătorii religioase. Dar se teme prea mult. Cum să-l învăţ să devină tare? A spus cândva că băile reci întăresc rezistenţa organismului. Există vreo prescripţie pentru întărirea hotărârii? A ajuns la concluzia că nu suntem la bunul plac al lui Dumnezeu, ci al timpului. Realizează că voinţa este neputincioasă în faţa lui „aşa a fost să fie". Am oare abilitatea de a-l învăţa să-l transforme pe „aşa a fost să fie" în „aşa am vrut eu"?

  Insistă să-mi spună pe numele mic, deşi ştie că nu-mi place. E doar un neajuns lipsit de importanţă; sunt destul de puternic ca să-i permit această mică victorii.

  SCRISOARE A LUI FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882

  Lou, Faptul că eu sufăr foarte mult n-are nici o importanţă faţă de întrebarea dacă tu, dragă Lou, te vei regăsi vreodată. N-am avut niciodată de-a face cu o persoană rea ca tine: ignorantă, dar cu o minte ascuţită pricepută să folosească la maximum ceea ce ştie fără gust dar fără să-şi cun«ască acest cusur cinstită şi dreaptă în chestiuni mărunte, de obicei din încăpăţânare.

  Pe scară mai largă, în întreaga atitudine faţă de viaţă – necinstită fără nici o sensibilitate pentru a dărui sau a primi lipsită de spirit şi incapabilă de dragoste emoţional – întotdeauna bolnavă şi aproape de nebunie lipsită de recunoştinţă, lipsită de ruşine faţă de binefăcători în mod special nu te poţi bizui pe ea prost crescută necoaptă în chestiuni de onoare un creier abia dând semne de suflet fire de pisică – o fiară în pielea unui animal domestic nobleţe ca reminiscenţă a relaţiilor familiare cu oameni mai nobili o voinţă puternică, dar fără obiect lipsită de hărnicie şi puritate cu o senzualitate expusă cu cruzime egoism pueril ca rezultat al unei atrofieri şi întârzieri sexuale neiubind oamenii, dar iubindu-l pe Dumnezeu simţind nevoia de expansiune abilă, reţinută când e vorba de sexualitatea bărbaţilor.

  Al tău, F. N.

  &mm$L furorile de la clinica Lauzon vorbeau arareori despre Herr Miiller, pacientul din camera 13 al doctorului Breuer. Erau puţine de spus. Pentru aceste surori ocupate, având de lucru până peste cap, Herr Muller era pacientul ideal, în prima săptămână nu avusese nici o