criză de migrenă. Le chemase de foarte puţine ori şi nu solicita prea multă atenţie în afara controlului de rutină – pulsul, temperatura, respiraţia şi tensiunea – de şase ori pe zi. Surorile îl considerau – la fel ca Frâu Becker, asistenta lui Breuer – un adevărat gentleman.

  Cu toate acestea era clar că ţinea la intimitatea lui. Nu începea niciodată o conversaţie. Când era vizitat de membri ai personalului sau de alţi pacienţi, discuta amabil, dar scurt. Prefera să mănânce în camera lui şi, după şedinţele de dimineaţă cu dr Breuer (care, presupuneau surorile, constau în masaj şi tratamente electrice), îşi petrecea aproape toată ziua singur, scriind în camera lui sau, dacă vremea permitea, făcându-şi însemnări în timp ce se plimba prin grădină. în privinţa scrierilor lui, Herr Muller descuraja politicos orice întrebări. Se ştia doar că era interesat de Zarathustra, un profet persan.

  Breuer era impresionat de discrepanţa dintre comportarea amabilă a lui Nietzsche în clinică şi tonul strident, adesea combativ, din cărţile lui. Când îl întrebă despre asta pe pacientul său, Nietzsche zâmbi şi spuse: „Nu e cine ştie ce mister. Dacă nimeni nu vrea să asculte, e normal să ţipi!"

  Părea mulţumit de viaţa lui în clinică. îi spuse lui Breuer nu numai că zilele se scurgeau în mod plăcut şi fără dureri, ci şi că discuţiile lor cotidiene erau productive pentru filosofia lui. Dispreţuise întotdeauna filosofii cum erau Kant şi Hegel, care scriau, spunea el, într-un stil academic, doar pentru comunitatea academică. Filosofia lui era despre viaţă şi pentru viaţă. Cele mai bune adevăruri, repeta el mereu, erau adevărurile sângeroase, rupte din experienţa proprie de viaţă a cuiva.

  Înainte de a-l întâlni pe Breuer, nu încercase niciodată să-şi pună filosofia în practică. înlătura cu uşurinţă problema aplicării, afirmând că aceia care nu puteau să-l înţeleagă nu meritau să-ţi baţi1 capul cu ei, în timp ce spe-cimele superioare vor găsi calea către înţelepciunea lui – dacă nu acum, atunci peste o sută de ani! Dar întâlnirile sale zilnice cu Breuer îl obligau să ia lucrurile mai în serios.

  Cu toate acestea, zilele productive lipsite de griji de la clinica Lauzon nu erau atât de idilice pentru Nietzsche cum păreau la suprafaţă. Curenţi subterani de sens contrar îl storceau de puteri. Aproape în fiecare zi compunea scrisori mâninoase, arzătoare, disperate către Lou Salome. Imaginea ei îi invada neîncetat mintea şi îi abătea energia de la Breuer, de la Zarathustra şi de la bucuria simplă a zilelor fără dureri.

  Atât la suprafaţă, cât şi în adâncime, viaţa lui Breuer în prima săptămână de spitalizare a lui Nietzsche fu răvăşită şi chinuită. Orele petrecute la clinică împovărau un program deja încărcat. O regulă invariabilă în medicina vie-neză era: cu cât e vremea mai proastă, cu atât e medicul mai ocupat. De săptămâni în şir, o iarnă aspră, cu ceruri mereu cenuşii, cu rafale reci de vânt nordic şi un aer greu, umed, trimitea pacient după pacient ce se târau într-un şuvoi continuu în cabinetul lui de consultaţii.

  Agenda lui Breuer era dominată de bolile lunii decembrie: bronşite, pneumonii, sinuzite, amigdalite, otite, faringite şi emfizeme. în plus, erau întotdeauna pacienţi cu boli nervoase. în acea primă săptămână din decembrie, intrară în biroul său doi tineri pacienţi noi cu scleroză generalizată. Breuer ura acest diagnostic în mod special: nu putea oferi nici un fel de tratament pentru această boală şi îi era groază să hotărască dacă să le spună tinerilor săi pacienţi despre soarta care-i aştepta: incapacitate crescândă, momente de slăbiciune, paralizie sau orbire care puteau surveni oricând.

  Tot în acea primă săptămână, apărură două paciente noi care nu prezentau nici un fel de caracteristici ale vreunei boli organice şi care, Breuer era sigur, sufereau de isterie. Una dintre ele, o femeie între două vârste, avea, în ultimii doi ani, spasme de câte ori era lăsată singură. Cealaltă, o fată de şaptesprezece ani, avea o boală spastică de picioare şi nu putea să meargă decât folosind două umbrele drept bastoane. La intervale neregulate, avea pierderi de cunoştinţă, când striga fraze ciudate ca: „La-să-mă! Pleacă! Nu sunt aici! Nu sunt eu!"

  Ambele paciente, credea Breuer, erau candidate la tratamentul prin discuţii aplicat şi Annei O. Dar acest mod de tratament îl costase prea mult – timpul său, reputaţia sa profesională, echilibrul său mental, căsnicia sa. Chiar şi când jurase să nu-l mai folosească niciodată, i se părea demoralizant să se întoarcă la regimul terapeutic convenţional, ineficient – masaj puternic al muşchilor şi stimulare electrică, după indicaţiile precise, dar invalidate pe care le dădea Wilhelm Erb în mult-folositul său Manual de terapie electrică.

  De-ar fi putut trimite aceste paciente la alt medic! Dar la cine? Nimeni nu vroia asemenea cazuri. în decembrie 1882 nu mai exista, în afară de el, în Viena – în întreaga Europă – nimeni care să ştie să trateze isteria.

  Dar Breuer nu era epuizat de cerinţele profesiei, ci de tortura psihologică autoimpusă pe care o suporta. Şedinţele a patra, a cincea şi a şasea urmaseră programul stabilit la cea de-a treia întâlnire a lor: Nietzsche îl presa să înfrunte problemele existenţiale, în special preocupările cu privire la lipsa de scop, conformismul şi lipsa de libertate, teama de îmbătrânire şi de moarte. Dacă Nietzsche vrea într-adevăr să am un sentiment şi mai puternic de disconfort, se gândea Breuer, atunci trebuie să fie mulţumit de progresele mele.

  Breuer se simţea cu adevărat nefericit. Se înstrăina tot mai mult de Mathilde. Era copleşit de nelinişte. Nu se putea elibera de apăsarea din torace. Era ca şi cum o menghină uriaşă i-ar fi strivit coastele. Respiraţia îi era superficială. îşi tot amintea să respire adânc; dar oricât de tare ar fi încercat, nu putea exhala tensiunea care-l apăsa. Chirurgii învăţaseră acum să insereze un tub toracic pentru a drena fluidul pleural al pacientului; uneori se imagina înfigându-şi tuburi în piept şi la subsuori şi extrăgân-du-şi prin ele frica. Noapte de noapte, suferea din pricina unor vise îngrozitoare sau a unei