puternice insomnii. După câteva zile, ajunse să ia mai mult cloral decât Nietzsche pentru dormit. Se întreba cât mai putea continua. Merita o asemenea viaţă să fie trăită? Uneori se gândea să ia o supradoză de veronal. Mulţi dintre pacienţii săi suferiseră aşa ani în şir. Ei bine, n-aveau decât! Să se agate ei de o viaţă nefericită, lipsită de sens. Nu el!

  Nietzsche, care se afla acolo chipurile ca să-l ajute, nu-i oferea cine ştie ce alinare. Când îşi descrise chinul, Nietzsche îl înlătură ca pe-un fleac.

  — Bineînţeles că suferi, este preţul clarviziunii. Bineînţeles că te temi, a trăi înseamnă a fi în pericol! Forti-fică-te! îl sfătui el. Tu nu eşti vacă, iar eu nu sunt un apostol al rumegării.

  Până luni seara, la o săptămână după ce încheiaseră contractul, Breuer ştiu că planul lui Nietzsche o luase razna de-a binelea. Acesta avea teoria că fanteziile despre Bertha erau o tactică de diversiune din partea minţii – una dintre tacticile „aleii dosnice" ale minţii pentru a evita înfruntarea preocupărilor mult mai dureroase asupra existenţei, care îi solicitau atenţia. înfruntă problemele existenţei, insistase Nietzsche, şi obsesiile în privinţa Berthei vor dispărea pur şi simplu.

  Dar nu dispăreau! Fanteziile îi depăşeau rezistenţa, cu o ferocitate din ce în ce mai mare! Cereau mai mult de la el: mai mult din atenţia lui, mai mult din viitorul lui. Din nou, Breuer se imagina schimbându-şi viaţa, găsind o cale pentru a ieşi din închisoare – închisoarea lui marital-cul-tural-profesională – şi evadând din Viena cu Bertha în braţele lui.

  În special un vis anume căpăta forţă. îşi imagina că se întoarce acasă într-o seară şi vede un grup de vecini şi pompieri adunaţi pe strada lui. Casa lui e în flăcări! îşi aruncă haina pe cap şi, în ciuda braţelor ce se întind să-l reţină, se repede în sus pe scări în casa care arde, pentru a-şi salva familia. Dar flăcările şi fumul fac salvarea imposibilă. îşi pierde cunoştinţa şi este salvat de pomperi, care îi spun că întreaga sa familie a murit în incendiu: Mathilde, Robert, Bertha, Dora, Margarethe şi Johannes. Toţi laudă încercarea lui curajoasă de a-şi salva familia, toţi sunt zguduiţi de pierderea lui. Suferă profund, durerea lui e inexprimabilă. Dar e liber! Liber pentru Bertha, liber să fugă cu ea, poate în Italia, poate în America, liber să ia totul de la capăt.

  Dar o să meargă? Este ea prea tânără pentru el? Au aceleaşi interese? Va dura dragostea lor? îndată ce apăreau aceste întrebări, totul se relua: din nou se afla în stradă, privind cum casa îi era mistuită de flăcări!

  Visul se apăra cu putere împotriva întreruperilor: o dată început, trebuia dus până la capăt. Uneori, chiar şi în intervalele scurte dintre pacienţi, Breuer se trezea în faţa casei cuprinse de flăcări. Dacă Frâu Becker intra în cabinet într-o astfel de împrejurare, se prefăcea că scrie ceva în fişa unui pacient şi îi făcea semn să-l lase singur o clipă.

  Când era acasă, nu se putea uita la Mathilde fără sentimentul paroxistic de vinovăţie că o plasase în casa care ardea. Aşa că o privea mai puţin, petrecea mai mult timp în laborator, făcând cercetări cu porumbeii săi, mai multe seri la cafenea, juca taroc cu prietenii de două ori pe săptămână, primea mai mulţi pacienţi şi se întorcea acasă foarte, foarte obosit.

  WBUOTKA CENTRALA UNIVERSITARA JLUC1AN RkACA"

  Iar proiectul în privinţa lui Nietzsche? Nu se mai lupta cu adevărat pentru a-l ajuta pe Nietzsche. îşi găsea refugiu într-un gând nou: poate că cel mai bine l-ar ajuta lăsân-du-l pe el să-l ajute! Nietzsche părea să se descurce bine. Nu făcea abuz de droguri, dormea adânc numai cu jumătate de gram de cloral, avea poftă de mâncare, nu-l mai durea stomacul, iar migrena nu-i mai revenise.

  Breuer era acum pe deplin conştient de disperarea şi de nevoia sa de ajutor. încetase să se mai înşele singur; încetase să pretindă că purta discuţii cu Nietzsche pentru binele lui Nietzsche; că şedinţele de discuţii erau o stratagemă, o tactică iscusită pentru a-l determina să vorbească despre disperarea lui. Breuer era uluit de cât de seducător era tratamentul prin conversaţie. îl atrăgea; a te preface că te afli sub tratament însemna a te afla cu adevărat. Se simţea uşurat despovărându-se, împărtăşindu-şi cele mai cumplite secrete, beneficiind-de întreaga atenţie a cuiva care, în cea mai mare parte, îl înţelegea, îl accepta şi părea chiar să-l ierte. Deşi unele dintre şedinţe îl făceau să se simtă mai prost, în mod inexplicabil o aştepta cu nerăbdare pe următoarea. încrederea lui în priceperea şi înţelepciunea lui Nietzsche creştea. Nu mai exista îndoială în mintea sa că Nietzsche avea puterea de a-l vindeca – numai dacă el, Breuer, ar putea găsi calea către acea putere!

  Iar Nietzsche ca persoană? Este relaţia noastră, se întreba Breuer, încă pur profesională? Cu siguranţă că el mă cunoaşte mai bine – sau, cel puţin, ştie mai multe despre mine – decât oricine pe lume. îl plac? Mă place? Suntem prieteni? Breuer nu era sigur cu privire la niciuna din aceste întrebări – nici dacă putea să ţină la cineva care rămânea atât de distant. Pot să fiu loial? Sau îl voi trăda, şi eu, într-o zi?

  Apoi se întâmplă ceva neaşteptat. După ce plecă de la Nietzsche, într-o dimineaţă, Breuer sosi la cabinet şi fu în-tâmpinat ca de obicei de Frâu Becker. Aceasta îi întinse o listă de doisprezece pacienţi, cu câte un semn roşu în dreptul celor care sosiseră deja, şi un plic albastru, aspru, pe care recunoscu scrisul lui Lou Salome. Breuer deschise plicul sigilat şi extrase un carton cu chenar argintiu:

  11 decembrie 1882

  Domnule doctor, Sper să vă văd în după-amiaza aceasta.

  Lou.

  Lou! Ea nu avea nici un fel de rezerve în folosirea numelui ei de botez! se gândi Breuer, apoi îşi dădu seama că Frâu Becker vorbea.

  — Domnişoara rusoaică a trecut pe aici acum