într-o oră şi unşpe minute fix îţi revopsea orice fel de maşină. De obicei, îi mai rămânea niţică vopsea, astfel încât proprietarul maşinii împreună cu familia puteau adulmeca o săptămână întreagă până le ieşea nasul pe dincolo. A trăit liber şi fericit în tovărăşia vopselelor şi a pompelor sale până într-o dimineaţă de miercuri, între orele trei şi cinci. Soneria de la uşă a sunat atunci atât de insistent şi atât de tare încât ai fi zis că-i Scaraoţchi care a venit să culeagă un suflet rătăcit.

"Cine dracu-i acolo?" zbieră Rodeck de pe partea dinăuntru a uşii, niţel cam oţărât că a fost trezit la o oră nu prea ortodoxă.

"De trei ori, ghici", cârâi o voce din prag. Imediat uşa zbură în ţăndări peste el şi două boruri trase pe ochi cerură să-i vadă încheieturile mâinilor. Cătuşele făcură "clic", şi se trezi în bluza de pijama cu manşete de oţel.

Aşa că dus a fost, cu oalele lui cu vopsea cu tot, şi nimeni nu l-a mai văzut de-atunci.

Drumul începe să fie mai practicabil şi cu toţii reintrăm în vehicule. Înainte de a străbate trecătoarea. Comisarul ne ordonă să legăm maşinile între ele cu cabluri duble de remorcare. Cărarea va deveni atât de abruptă încât există pericolul ca vehiculele să se răstoarne. Unghiul lor teoretic de înclinare l-am depăşit de mult. Noul T-34 condus de Albert se află în frunte. E tancul cel mai dotat, poate urca pe şenilele sale incredibil de late asemenea unei capre negre, şi Albert ştie cum să-l conducă: e nevoie însă să-i dăm cantităţi apreciabile de trăscău pentru a-l face să uite de frica sa continuă de moarte. După ce bagă în el o jumătate de butelcă de vodcă se simte stăpânul lumii. Doar Porta îl întrece într-ale şoferiei.

– Ia-o uşurel, cur-negru. să nu depăşeşti marginea! îl previne Porta din turela Pantherului. Să nu-ţi închipui că lada aia rusească se poate căţăra pe stânci netede.

Albert îi face binecunoscutul semn obscen. Cablurile de remorcare plesnesc de două ori ca şi cum ar fi din lână, şi Panzerul alunecă înapoi înspre abisul ameţitor.

– Nu luăm şi noi o pauză? spune Barcelona, epuizat. Pe toţi dracii, e-o beznă de-ţi poţi vârî degetele în ochi!

– O pauză? Aici? La trei după-amiaza? exclamă Bătrânul furios. Te-ai ţicnit, pesemne!

Comisarul ne ordonă să ne legăm unul de altul cu frânghiile de alpinism, în aşa fel încât să nu se rătăcească vreunul în iadul urlător de zăpadă.

– Nu pot să merg mai departe, geme Gregor. Păstraţi voi partea mea de aur! Dacă asta ar fi fost o treabă legală, ar fi trebuit să se bată o nouă medalie pentru ea. O merităm cu prisosinţă.

– Şi dacă dă greş, râde Micuţul răguşit - scuturându-şi bucăţi de gheaţă de pe umeri -, o să ne pună fiecăruia în cârcă câte o sută douăş' de ani de pârnaie, cu şansa de a ieşi pentru bună purtare după optzeci, când vom fi uitat cu totul ce va să zică o ţâţă de muiere.

– Tacă-ţi fleanca! scrâşneşte Bătrânul prost dispus. Rămâneţi aici, porunceşte el scurt, dezlegându-se din frânghia de siguranţă. Eu o iau niţel înainte să arunc o privire. Să nu-mi zburaţi scăfârlia când m-oi întoarce!

Cu binoclul bălăbănindu-i-se pe piept, porneşte să se caţere, şi în câteva secunde zăpada viscolită îl ascunde privirilor noastre.

– E atât de prudent încât se şterge la cur cu o oră înainte de a merge la căcăstoare, boscorodeşte Porta ţâfnos, muşcând zdravăn dintr-o halcă de carne afumată şi clătind-o cu o duşcă de vodcă. Ivan Căcăcilă n-are nici o şansă să se dea la noi. Nemernici din ăştia foarte prudenţi de teapa Bătrânului sunt vinovaţi că se tărăgănează efortul de război. Dac-ar fi după mine, am da buzna după aurul unchiului Iosif cât de repede ne-ar ţine şenilele! Vecinii ar şterge-o cât ai clipi, că doar n-or fi atât de scrântiţi să stea să-şi oblojească mădularele degerate în aşteptarea noastră.

– Cât e de frig? întreabă Gregor, înfiorat.

– Je ne sais pas, mon ami{62}, răspunde Legionarul deznădăjduit, lovindu-se cu mâinile peste corp. Dar niciodată n-am mai trecut prin aşa ceva.

– 48 minus, raportează Heide cu aroganţă.

– Nu eşti în toate minţile, protestează Micuţul, ţopăind pe loc şi agitându-şi braţele. Poate vrei să spui minus 148, cel puţin! Deştele mele au ajuns nişte ţurţuri în cizmele astea îmblănite şi sângele meu cred c-a devenit o parte din Oceanul Arctic!

– O, nu! geme Barcelona, înlăturându-şi ţurţurii de pe faţă. Nu merită. Cine naiba şi-ar fi închipuit c-ar putea fi atât de frig?

– Împachetaţi-vă cu hârtie! ordonă Comisarul, aruncându-ne câteva legături de ziare vechi. Mai întâi frecaţi-vă peste tot cu zăpadă, apoi înveliţi-vă într-un strat de ziare!

– Pesemne că nici ţie nu-ţi mai merge bine la scufiţă, ţipă Micuţul. Să ne dezbrăcăm la minus 148 de grade? O să îngheţăm tun, ca nişte copaci!

– Aşteaptă numai să se facă frig cu adevărat, râde Comisarul. Asta nu-i decât începutul.

– Dacă se face şi mai frig, atunci partea mea de aur îşi pierde valoarea, declară Micuţul, clănţănind din dinţi, în timp ce-şi înfăşoară câteva exemplare din "Pravda" în jurul burţii.

– Nu, nu aşa, îl previne "Curvarul". Întâi te freci cu zăpadă. Nu-i chiar atât de rău pe cât crezi. Freacă-ţi picioarele şi tălpile până ce le simţi dogorind!

– O, Doamne! se tânguie Gregor, frecându-se cu zăpadă pe corpul despuiat. Ce mai excursie e şi asta. Şi când te gândeşti c-o facem de bunăvoie.

– Da, nu-i cazul să mergi la medicii ăia psihopaţi{63} ca să-ţi spună că eşti un dobitoc de mare clasă, spumegă Micuţul, opintindu-se în combinezonul său îmblănit şi îngheţat.

– Pe toţi dracii, cine ar fi bănuit că se poate face atât de frig undeva pe pământ, gâfâie Porta, vârându-şi în sân o ediţie specială a ziarului "Izvestia". Eu m-am lecuit pentru tot restul vieţii de sporturi de iarnă!

– Nu ştiu, zău, măi oameni, dacă aurul ăla afurisit merită atâta bătaie de cap! bâlbâie Albert. Ascultaţi ce vă spun eu, să ne-ntoarcem înainte ca noua Eră Glaciară să ne-nghită.

– Eu nu renunţ la aurul meu, ţipă Porta. Chiar de-ar fi să mă rostogolesc de unul singur pe boaşe prin zăpadă şi gheaţă până la locul