– Şi-acum, ţi-a venit şi ţie rândul, răcneşte Porta. Cu o mişcare sigură, strecoară un laţ în jurul gâtului lui Egon.

Fata îmbrăcată în rochie neagră trece la atac. Sare în spinarea lui Porta şi-i înfige dinţii în ureche. Cu un ţipăt scurt, acesta îi dă drumul lui Egon.

Pufarezu' tocmai iese pe uşă, în clipa în care Micuţul îl înşfacă. Se rostogolesc strâns înlănţuiţi pe scări, cu un zgomot infernal. Se izbesc de un urangutan împăiat, al cărui mecanism se pune în funcţiune. Acesta îşi deschide gura imensă şi roşie şi îşi mişcă braţele într-o parte şi-n alta.

Micuţului nu-i vine să-şi creadă ochilor. Bâjbâie în căutarea pistolului, ţipă îngrozit, sare în sus ca o pisică pusă pe jăratec, apoi sare pe fereastră şi fuge împleticindu-se prin câteva băltoace. Împrăştiind în jur apă şi noroi. Trece din nou prin piscina îngrijitorului, fără să-şi dea seama.

Egon zace cu faţa în jos; se răsuceşte cu greu să vadă unde a dispărut Micuţul. Dar în loc să-l descopere pe Micuţul, observă un monstru păros care se apropie de el, înclinându-se într-o parte şi în alta; din gura roşie, larg-deschisă, i se zăresc colţii imenşi, galbeni. Rage înfricoşător. Egon, care s-a ridicat pe jumătate cu intenţia de a fugi, se. prăbuşeşte din nou, leşinat. Îşi revine însă imediat, în momentul în care monstrul cu blană portocalie şi cu ochi strălucitori se prăvăleşte peste el. Încearcă să scape, dar paralizează din cap până-n picioare când colţii acestuia îi ating obrazul. Urlă de două ori; cel de-al doilea urlet îi scapă când simte că i-a intrat capul în gura deschisă a maimuţei. E ultimul lucru pe care-l mai simte în viaţa sa scurtă şi agitată. Inima îi cedează complet şi se sufocă în câteva spasme.

– La dracu'! strigă Porta, scuturându-se ca s-o arunce din spinare pe fata îmbrăcată în negru. Ar fi bine s-o ştergem de-aici cât mai repede. Sunt convins că ţărănoii care-au venit la oraş să se distreze s-au şi îmbulzit pe stradă să vadă spectacolul. Au auzit că în casă are loc o "scenă berlineză". Cei de la Schupo vor. fi aici într-o clipă şi, din câte ştiu, băieţii ăştia folosesc pistoale!

– Or să ne-mpuşte? întreabă în cor cele două femei.

– Punem pariu că da, răspunde Porta.

Le înşfacă şi le trage după el până în stradă, unde reuşesc să se amestece printre spectatorii care aşteaptă curioşi urmarea. Parc-au aterizat aici direct din Silezia sau Westfalia.

– Maică, măiculiţă! ţipă Porta, inspirând adânc, în vreme ce şade în biroul lui Sally, ceva mai târziu. Acum trebuie să mă destind puţin, ca să fiu în stare să judec din nou ca un om zdravăn.

– O să-l zbor pe Piticu-ăla nenorocit, promite Micuţul, care stă, ca de obicei, tolănit pe podea cu faţa în jos. Nu-l putem lăsa pe ăsta, cu mintea unei gorile care la naştere s-a pocnit cu capul de-un copac, să scape şi să ia totul cu el.

– Mai întâi, avem nevoie de nişte puşcoace noi care să nu poată fi dibuite, spune gânditor Porta, scărpinându-se pe pieptul său de găină. Doar n-oi avea iarăşi păduchi?! se întreabă el, uitându-se pe sub uniformă.

– La ce-ţi trebuie puşcoace noi? întreabă Micuţul contrariat. Cu astea trebuie să te obişnuieşti mai întâi. Eu am tunul meu cu care pot lovi o muscă între ochi, într-o noapte neagră ca smoala.

– Eşti mai prost decât în ziua în care te-ai născut, strigă iritat Porta. Omule, nu pricepi că dacă nu te afli pe câmpul de luptă şi vrei să împuşti pe careva, trebuie să-ţi faci rost de-o asemenea armă încât să nu te dibuie pe urmă şi să scapi de probleme sau întrebări neplăcute? Dacă eşti prins şi procurorul dovedeşte că pistolul pe care l-ai folosit ca să-i zbori ţeasta cuiva e al tău, să ştii că ar fi mare minune dacă juraţii nu te-ar găsi vinovat. Deci, trebuie să punem mâna pe nişte pocnitori care să aparţină altcuiva şi care să nu ne dea în vileag.

– Pot să fac rost de aşa ceva foarte uşor, rânjeşte fericit Micuţul. E simplu ca bună ziua. Le iau de la băieţii care fac de gardă aici. Tot armamentul lor e agăţat în cârlige. N-avem decât să ne ducem şi să luăm tot ce ne trebuie!

– Nici vorbă! protestează Sally şocat, sărind de pe scaunul său ofiţeresc. Nu cu armele de la Ministerul de Război! Blazonul nostru este destul de pătat şi aşa!

– Bine, atunci o să mă duc în Prinz Albrechtstrasse, declară Micuţul nepăsător. Cunosc acolo un tip foarte iute de mână. Când sticleţii de la Alex vor descoperi că Piticul a fost lichidat cu arme de la SD, vor crede că-i vorba despre o execuţie legală şi vor lăsa baltă orice fel de anchetă!

– Nu sună rău, admite Porta, pe un ton admirativ, Sally e gata să facă un atac de cord când îl vede pe Micuţul întorcându-se cu trei pistoale de buzunar Walther 7,65 pe care le-a luat de la Cartierul General al Gestapoului din Prinz Albrechtstrasse.

– Cum ai reuşit să le scoţi? întreabă el uluit. Nu te-au controlat la ieşire?

– Ţi-am spus că am acolo pe cineva iute de mână, răspunde Micuţul dispreţuitor.

– Poate chiar pe Himmler în persoană, nu? întreabă Porta cu un zâmbet şiret.

– Îl ştiu şi pe el, rânjeşte Micuţul bucuros, dar, din fericire, el nu mă cunoaşte. Cât am stat acolo, am umflat şi o groază de "verdeţuri" care l-ar pune pe jar chiar şi pe-un eunuc, continuă el, scoţând din buzunar o cutie plină cu pilule verzi.

Porta şi Sally iau fiecare câte două, iar Micuţul ia trei. Uriaşul spune că se simte puţin cam trist şi atunci se consolează, împreună, cu whiskyul lui Sally.

– "Verdeţurile" astea sunt extraordinare! spune Porta. Încep să-şi facă efectul în timp ce-ţi alunecă pe gâtlej. Nu ştiu cum se face, dar mă simt ca o divizie Panzer cu armament auxiliar, gata să facă un sătuc una cu pământul. Dacă şi azi scapă, Piticul o să fie mai mult decât norocos. Aş vrea să