şir lung de stînci, ce luaseră locul bancurilor de nisip. Acum, marea le acoperea aproape în întregime, dar peste câtva timp, apele aveau să se retragă şi stîncile aveau să se înalţe din apă. Valurile se spărgeau de aceste stînci, alunecînd apoi în lungi dîre înspumate. Pînă la capul Ghearei, plaja se îngusta mereu, gîtuită între stînci şi marginea pădurii.

Drumul era din ce în ce mai anevoios, deoarece întîlneau nenumărate stînci prăvălite pe ţărm. Peretele de granit devenea tot mai înalt şi nu se mai vedea acum decît coroana verde a copacilor de pe creastă, unde nu se simţea nici o adiere de vînt.

După o jumătate de oră de odihnă, pionierii îşi reluară drumul şi privirea lor cercetă cu atenţie fiecare colţişor al plajei şi şirul de stînci. Pencroff şi Nab se aventurau chiar printre ele, de cîte ori privirea le era atrasă de ceva neobişnuit. Nu găsiră nici urmă de epava şi îşi dădeau seama mereu că se lăsaseră înşelaţi de cîte o stîncă de formă curioasă. Constatară totuşi că pe această plajă, se aflau în mare cantitate scoici bune de mîncat dar, pînă ce nu-şi vor fi îmbunătăţit mijloacele de transport şi nu vor fi făcut o punte de legătură între cele două maluri ale rîului Mercy, nu se puteau folosi de ele.

Pînă atunci, cu toate cercetările, nu găsiseră nici o urmă a presupusului naufragiu. Şi oricum, un obiect mai mare, corpul unui vas, de pildă, n-ar fi putut să treacă neobservat. Rămăşiţele sale ar fi fost aruncate de valuri pe ţărm, ca şi lada pe care o găsiseră la douăzeci de mile de acolo. Dar nu se zărea nimic.

Pe la ora trei, Cyrus Srriith şi tovarăşii săi ajunseră la un mic golf, aproape închis, în care nu se vărsa nici o apă. El forma un adevărat mic port natural, care nu putea fi zărit din larg. Era legat de mare printr-un canal îngust, în locul rămas liber între stînci.

În fundul acestui golf, marginea stîncoasă se sfărîmase, datorită vreunei puternice erupţii vulcanice, formînd o trecătoare în pantă, care ducea pînă la platoul superior. De aici şi pînă la capul Ghearei, nu puteau fi mai mult de zece mile, iar pînă la platoul Grande-Vue erau cam patru mile în linie dreaptă.

Gédéon Spilett propuse tovarăşilor săi să facă un mic popas sus pe creastă. Nimeni nu avu nimic împotrivă, căci mersul îndelungat le deschisese pofta de mîncare şi, cu toate că mai era pînă la cină, fiecare se înfruptă bucuros din vânatul ce-l duceau cu ei, în aşteptarea ospăţului de seară la Casa de Granit.

Cîteva minute mai târziu, .pionierii şedeau la poalele unui pîlc de minunaţi pini maritimi, mîncînd proviziile aduse de Nab,

Deşi locul unde se aflau era aşezat la cincizeci sau şaizeci de picioare deasupra nivelului mării, lăsînd loc larg privirilor, dincolo de ultimele stînci ale capului şi pînă în golful Uniunii, nu puteau zări nici insula, nici platoul Grande-Vue, deoarece relieful solului şi perdeaua de copaci închideau în întregime priveliştea spre nord.

Nu mai trebuie adăugat că nici pe această parte a litoralului, nici pe mare nu zăriră nici o urmă de epavă sau de vapor, cu toate că inginerul cercetă amănunţit cu ochianul întreaga întindere, pînă unde cu greu mai deosebeai cerul de- ape.

De asemenea, întreaga regiune a litoralului, care mai rămăsese neexplorată, fu cercetată tot cu ochianul, cu cea mai mare atenţie, fără a se descoperi ceva.

— Acum, spuse Gédéon Spilett, trebuie să ne resemnăm şi să ne gîndim că nimeni nu va veni să ne ceară socoteală că am luat în stăpînire această insulă !

— Bine, dar alicea ? întrebă Harbert. Totuşi, ea nu este un produs al închipuirii noastre !

— Mii de draci! Sigur că nu, strigă Pencroff cu gîndul la măseaua spartă.

— Atunci, ce concluzie trageţi ? întrebă reporterul.

— Trag concluzia, răspunse inginerul, că în ultimele trei luni un vas s-a oprit aici de voie sau de nevoie...

— Cum, Cyrus, dumneata ai admite că el a putut fi înghiţit de nisipuri fără să lase vreo urmă ? strigă reporterul.

— Nu, dragă Spilett, dar caută să-ţi dai seama că dacă e sigur că o fiinţă omenească a pus piciorul pe această insulă, e tot atît de sigur că acum a părăsit-o.

— Atunci, dacă nu mă înşel, domnule Cyrus, preciza Harbert, vaporul a plecat?

— Fireşte.

— Şi am pierdut astfel pentru totdeauna prilejul de a ne repatria ! strigă Nab.

— Tare mi-e teamă că pentru totdeauna.

— Ei bine ! Deoarece am pierdut prilejul, haideţi să mergem acasă, spuse Pencroff, căruia i se şi făcuse dor de Casa de Granit.

Dar nici nu se ridicase bine, cînd auziră lătratul lui Top, care ieşi din pădure, ţinînd în bot. o bucată de pînză plină de noroi.

Nab smulse peticul din gura cîinelui. Era o bucată de pînză groasă.

Top lătra mereu şi prin săriturile sale părea că-şi cheamă stăpînul în pădure.

— O fi ceva pe acolo care ar putea să explice alicea mea ! strigă Pencroff.

— Un naufragiat ! răspunse Harbert.

— Rănit poate ! spuse Nab.

— Sau mort ! răspunse reporterul.

Şi toţi se repeziră în urma cîinelui, printre brazii uriaşi, care se ridicau la marginea pădurii. Pentru orice eventualitate, Cyrus Smith şi tovarăşii săi .îşi pregătiră armele.

Înaintară destul de adînc în pădure; dar, spre marea lor dezamăgire, nu văzură nici o urmă de paşi. Lianele şi tufişurile dese erau neatinse şi fură chiar nevoiţi să le taie cu toporul, aşa cum făcuseră atunci cînd părăsiseră piroga, în inima pădurii. Era deci greu de presupus că cineva ar fi putut trece prin acele locuri. Şi totuşi Top alerga ca o fiinţă cu voinţă proprie, care urmăreşte un gînd bine definit, nu ca un cîine care caută la întîmplare.

După un drum de şapte sau opt minute, Top se opri. Pionierii, ajunşi într-un luminiş mărginit de copaci înalţi, îşi rotiră privirea în jur, dar nu văzură nimic nici printre tufişuri, nici printre trunchiurile copacilor.

— Ce e, Top ? întrebă Cyrus Smith.

Top lătra tot mai tare, sărind în jurul unui pin uriaş.

Deodată, Pencroff strigă:

— Ah ! Bun ! Foarte bine !

— Ce e ? întrebă Gédéon