Cărți «Ziua Furnicilor citește top 10 cărți .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Dar, chiar în vreme ce înăuntrul Stupului de aur toţi locuitorii se pregătesc să sărbătorească victoria, de undeva răsună un trosnet sinistru. Plafonul Askoleinului se fărâmiţează într-o clipită şi în interiorul stupului dau năvală sute de furnici.
103 a elaborat o strategie desăvârşită. În timp ce albinele se aflau în urmărirea armatei myrmicine, ea se urca într-un copac şi trimitea mii de belokanierie la asaltul Oraşului golit de soldaţii săi zburători.
Atenţie să nu distrugeţi totul. Nu faceţi decât minimum de victime. Încercaţi să luaţi mai curând larvele ca ostatici! ordonă 103, mitraliind în acelaşi timp garda personală a reginei Zaha-haer-scha.
În câteva secunde numai, toate larvele sexuate sunt prinse în cleştele luptătoarelor cruciate. Oraşul se predă. Stupul Askolein capitulează.
Suverana a înţeles totul. Intruziunea comandoului nu fusese decât o manevră de diversiune. Între timp, furnicile pedestraşe străpungeau acoperişul cuibului, deschizând un al doilea front, cu mult mai periculos decât primul.
Aşa a fost câştigată bătălia Micului Nor Cenuşiu, care a marcat în regiune cucerirea definitivă de către furnici a celei de-a treia dimensiuni.
Şi acum, ce vreţi? întrebă regina albinelor. Să ne omorâţi pe toate?
9 răspunde că roşcatele nu au avut niciodată un asemenea obiectiv. Singurul lor duşman e reprezentat de Degete. Doar ele constituie ţinta cruciadei. Furnicile din Bel-o-kan nu au nimic contra albinelor. Ele au nevoie doar de veninul acestora, pentru a le putea omorî pe Degete.
Probabil că Degetele sunt foarte importante, dacă merită atâtea eforturi, emite Zaha-haer-scha.
103 mai cere şi o legiune de albine de sprijin. Suverana consimte şi le propune o escadrilă de elită, numită Garda Florilor. Trei sute de albine încep de îndată să zumzăie. 103 le recunoaşte: sunt acele luptătoare askoleiniene care au provocat cele mai mari pierderi în rândurile belokanienelor.
Cruciatele mai cer Stupului de aur să le găzduiască peste noapte, şi totodată nişte rezerve de miere pentru drum.
Regina Askoleinului întreabă:
De ce vă înverşunaţi atâta împotriva Degetelor?
9 răspunde, explicându-i că Degetele folosesc focul şi că reprezintă astfel un pericol serios pentru toate speciile. Odinioară, insectele au făcut un pact de alianţă contra celor ce utilizează focul, iar acum a sosit timpul ca pactul respectiv să fie pus în aplicare.
În clipa aceea, 9 o observă pe 23 ieşind dintr-o alveolă.
Ce căutai tu acolo? întreabă ea, ridicându-şi antenele.
― Am dat o raită ca să vizitez loja regală, aruncă în treacăt 23.
Cele două furnici nu se pot suferi deloc, iar incidentul nu face decât să agraveze antipatia.
103 le desparte şi întreabă unde a dispărut 24.
24 s-a rătăcit în stup în momentul asaltului final. S-a luptat, apoi a alergat urmărind o albină, şi... şi acum nu mai ştie prea bine unde se află. Şirurile de faguri nu o ajută deloc să se orienteze. În ciuda situaţiei îngrijorătoare, ea continuă să care gogoaşa fluturelui. În cele din urmă, o ia de-a lungul unui şir de alveole, nutrind speranţa că va izbuti să se alăture celorlalte cruciate înainte de ivirea zorilor.
115. ÎN ZĂPUŞEALA METROULUI
Jacques Méliès simţea că se înăbuşă în aglomeraţia compactă a vagonului. Un viraj brusc îl aruncă peste o femeie, făcându-l să o lovească în pântece. Un glas uşor răguşit protestă:
― Nu puteţi fi mai atent?
La început nu sesiză decât tonul melodios pe care fuseseră rostite cuvintele, pentru ca imediat după aceea să desluşească un parfum suav şi cunoscut ce răzbătea prin duhoarea de jeg şi sudoare, transmiţând un mesaj anume. Portocală, vetiver, mandarină, galoxid, lemn de santal, plus o nuanţă de mosc de muflon din Pirinei. Parfumul spunea:
Sunt Laetitia Wells.
Şi chiar ea era, pironindu-l cu privirea ei mov în care licăreau luciri sălbatice.
Nu putea fi nici o îndoială: îl privea de-a dreptul cu ostilitate. Uşile se dădură în lături. Douăzeci şi nouă de persoane ieşiră, treizeci şi cinci intrară... Înghesuiţi şi mai rău decât înainte, toţi, îşi simţeau reciproc răsuflările.
Ea îl fixa tot mai insistent, ca o cobră pregătindu-se să înghită de viu un pui de mangustă, iar el, fascinat, nu izbutea deloc să-şi întoarcă privirile.
Era nevinovată, iar el se pripise. Cândva, discutaseră şi schimbaseră nişte idei. Poate chiar se simpatizaseră. Ea îl tratase cu hidromel. El îşi mărturisise teama de lupi, iar ea -teama de oameni. Acum, comisarul regreta amarnic momentele acelea de apropiere, pierdute doar din vina lui. Voia să-i explice, şi era sigur că ea avea să-l ierte.
― Domnişoară Wells, aş dori să vă spun cât îmi pare de...
Ea însă profită de o nouă oprire într-o staţie ca să se strecoare printre călători şi să dispară.
Laetitia Wells o luă de-a lungul coridoarelor metroului cu un mers nervos. Aproape că alerga, vrând să iasă mai repede din locul acela sordid, unde se simţea înconjurată de priviri obscene. Iar ca să pună capac la toate, mai aflase acum că şi comisarul Méliès folosea aceeaşi rută cu ea!
Coridoare întunecate. Tuneluri umede. Labirint iluminat de tuburi fluorescente livide.
― Hei, păpuşico! Ai ieşit la plimbare?
În faţa ei se iviră trei siluete ameninţătoare: trei derbedei în bluzoane de vinilin, dintre care unul o mai acostase o dată cu câteva zile în urmă. Grăbi pasul, dar ceilalţi se luară după ea, făcând să răsune pardoseala sub blacheurile de fier ale cizmelor.
― Singurică? N-ai chef să stăm puţin la taclale?
Se opri brusc, cu îndemnul "Valea!" iradiindu-i din ochi. Data trecută mersese; acum însă nu mai avu nici un efect asupra nebunilor ăstora.
― Ochii ăştia frumoşi sunt chiar ai tăi? întrebă un bărbos înalt.
― Nu, sunt închiriaţi, făcu unul din camarazii săi.
Izbucniră în hohote obscene, bătându-se reciproc pe umeri.
Bărbosul scoase un cuţit cu resort.
Deodată, Laetitia îşi pierdu toată siguranţa de sine şi, văzând-o că intră în rolul de victimă, ceilalţi şi-l asumară automat pe cel de agresori. Laetitia vru să fugă, dar cei trei derbedei îi tăiară drumul. Unul dintre ei o apucă de braţ şi i-l răsuci la spate.
Ziarista scoase un geamăt.
Coridorul era luminat şi nici pe departe pustiu. Oamenii treceau pe lângă grupul lor şi grăbeau pasul, plecându-şi