capul în pământ şi făcându-se că nu înţeleg ce se petrece. E atât de uşor să te alegi cu o lovitură de cuţit...

Laetitia Wells intră în panică. Nici una din armele ei obişnuite nu avea efect de data aceasta. Bărbosul, chelul şi matahala aceea trebuie că avuseseră şi ei câte o mamă care le tricotase, zâmbind, scutece albastre.

Ochii golanilor luceau, în timp ce oamenii continuau să treacă pe lângă ei, în ambele sensuri, grăbind pasul în dreptul lor.

― Ce vreţi de la mine, bani? bâigui Laetitia.

― Paralele ţi le vom lua după aceea. Acum te vrem pe tine, rânji chelul.

Bărbosul îi descheia deja nasturii jachetei cu vârful ciuntit al cuţitului.

Laetitia se zbătu.

Nu era cu putinţă! Era 4 după-amiaza! Cineva trebuia să bage de seamă ce se întâmplă şi sa dea alarma!

Dezgolindu-i sânii, bărbosul scoase un fluierat.

― Puţin cam mici, dar, totuşi, drăguţi, nu vi se pare? -Asta-i partea proastă cu asiaticele. Au toate un corp ca de fetiţă, încât n-are omul pe ce pune mâna.

Laetitia Wells făcea sforţări ca să nu leşine. Era în plină criză de umanofobie. Mâini de oameni ― nişte mâini murdare ― o atingeau, se plimbau peste ea, voiau să-i facă rău. Spaima îi era atât de mare, că nu mai izbutea nici să vomite. Stătea acolo, prinsă în capcană, captivă, incapabilă să scape de torţionari. Abia dacă auzi avertismentul strigat de undeva: "Nu mişcaţi, poliţia!"

Cuţitul se opri pe loc.

Un bărbat, cu un revolver în mâna întinsă, ţinea la vedere o legitimaţie cu o diagonală tricoloră.

― Sictir, caraliii! Uşcheală, băieţi! Te prindem noi altă dată, putoare!

Şi se pregătiră s-o ia la fugă.

― Staţi pe loc! strigă poliţistul

― Nu zău! răspunse chelul. Trage în noi şi-o să vezi cum ajungi la tribunal.

Jacques Méliès îşi coborî mâna în care avea revolverul şi derbedeii o luară la iuţeală din loc.

Laetitia Wells îşi recăpătă încet respiraţia. Gata. Scăpase.

― E-n regulă? Nu v-au brutalizat prea rău?

Ea dădu din cap în semn că nu. Încetul cu încetul, îşi venea în fire. Méliès o luă cât se poate de firesc în braţe ca să o liniştească.

― S-a terminat acum. Totul e în regulă.

Şi, la fel de firesc, ea se strânse lângă el. Se simţea uşurată. Nu ar fi crezut în ruptul capului că ar putea să încerce cândva o asemenea fericire la vederea comisarului Méliès.

Îşi aţinti asupra lui ochii mov, în care furtuna se domolise cu desăvârşire, lipsiţi acum de orice urmă din lucirile sălbatice dinainte, şi în care nu se mai întrezărea decât ceva aidoma unor vălurele uşor unduite de briză.

Jacques Méliès culese de pe jos nasturii de la jachetă.

― Cred că trebuie să vă mulţumesc, spuse ea.

― Nu e nevoie. Vă repet, nu voiam decât să vorbesc puţin cu dumneavoastră.

― Şi despre ce, mă rog?

― Despre cazurile chimiştilor acelora, care ne preocupă pe amândoi. Am fost un prost. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Am... am avut mereu nevoie de el.

Ea şovăi câteva clipe. Ţinând însă cont de împrejurările date, cum ar fi putut să nu îl invite la ea ca să mai bea o halbă de hidromel?

 

 

 

116. ENCICLOPEDIE

 

CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: Papa Urban al II-lea a lansat în 1096 prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. La ea au participat pelerini care erau plini de înflăcărare, dar lipsiţi de orice experienţă militară. În fruntea lor se aflau Gautier Sam Avoir şi Pierre l'Ermite. Cruciaţii au înaintat spre est fără ca măcar să ştie prin ce ţări treceau. Cum la un moment dat nu le mai rămăsese nimic de mâncare, ei au jefuit tot ce întâlneau în cale, provocând astfel pagube mai mult Occidentului decât Orientului. Înfometaţi fiind, s-au dedat în cele din urmă canibalismului. Aceşti reprezentanţi ai "credinţei adevărate" s-au transformat destul de repede într-o gloată de vagabonzi zdrenţăroşi, sălbatici şi periculoşi. Regele Ungariei, creştin şi el, dar iritat de pagubele aduse de aceşti coate-goale, a hotărât să-i masacreze pentru a-şi feri ţăranii de agresiuni. Puţinii supravieţuitori care au izbutit să răzbată până la coasta turcă erau precedaţi de o asemenea faimă de barbari pe jumătate oameni, pe jumătate animale, încât localnicii din Niceea i-au ucis fără a mai sta pe gânduri.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

 

 

 

117. LA BEL-O-KAN

 

Musculiţe cu rol de soli aterizează la Bel-o-kan, purtând toate unul şi acelaşi mesaj. Cruciatele au învins un Deget graţie veninului de albină, apoi au atacat stupul Askolein şi I-au cucerit. Nimic nu le stă în cale.

În tot Oraşul domneşte veselia.

Regina Chli-pou-ni este încântată: ea a ştiut dintotdeauna că Degetele sunt vulnerabile, iar acum lucrul a fost dovedit. Aflată în culmea emoţiei, suverana emite înspre cadavrul mamei sale:

Pot fi ucişi, pot fi învinşi. Nu ne sunt superiori.

La câteva etaje sub Oraşul interzis, rebelele pro-Degete se adună într-o sală secretă, şi mai strâmtă încă decât fostul lor bârlog de deasupra staulului scarabeilor-rinoceri.

Dacă legiunile au putut ucide cu adevărat un Deget, înseamnă că Degetele nu sunt zei, spune o ne-deistă.

Ei sunt zeii noştri, afirmă cu hotărâre o deistă. După părerea ei, cruciatelor li s-a părut că au de-a face cu un Deget dar, în realitate, au înfruntat vreun alt animal rotund şi roz. Plină de fervoare, ea repetă:

Degetele sunt zeii noştri.

Cu toate acestea, îndoiala se strecoară pentru întâia oară în câteva dintre rebelele cele mai credincioase, ceea ce le face să comită greşeala de-a se adresa profetului mecanic, faimosul "Doctor Livingstone", mărturisindu-i-o pe faţă.

 

 

 

118. MÂNIA DIVINĂ

 

Zeul Nicolas tună şi fulgeră.

Cum de-şi permit furnicile astea să-l contrazică? Sunt nişte necredincioase, nişte nelegiuite, nişte hulitoare! Păgânele astea trebuie puse la respect!

Nicolas îşi dă cât se poate de limpede seama că dacă nu se va afirma ca un zeu teribil şi răzbunător, domnia lui nu va mai dura prea mult.

Nicolas se aplecă peste claviatura ordinatorului care îi traduce cuvintele în feromoni:

 

Suntem zei.

Putem face orice.

Lumea noastră este superioară.

Suntem invincibili.

Şi nimeni nu ne poate pune la