— Păcat! Era o chestie nebună de tot, spuse Midori, dezamăgită.

  — Apropo, de ce mergem la Ochanomizu?

  — O să vezi.

  Din pricina numeroaselor şcoli pregătitoare din preajma staţiei Ochanomizu şi a simulărilor de examene, zona era împânzită de elevi de şcoală gimnazială şi de liceu. Midori s-a avântat în mulţime, ţinând cu o mână cureaua genţii pe care o purta pe umăr, iar cu cealaltă apucându-mă de mână.

  — Ia ascultă, Watanabe, poţi să-mi explici şi mie diferenţa dintre subjonctivul prezent şi subjonctivul trecut în limba engleză? mă întrebă ea pe nepusă masă.

  — Cred că da.

  — Pot atunci să te întreb la ce-ţi serveşte aşa ceva în viaţa de zi cu zi?

  — La nimic, am mărturisit. S-ar putea să nu servească unui scop concret, dar îţi dă posibilitatea să înţelegi lucrurile mai sistematic şi să le priveşti logic.

  Midori s-a gândit o clipă serios la ceea ce i-am spus.

  — Eşti grozav! zise ea. Mie nu mi-ar fi dat niciodată prin cap să privesc astfel problema. Întotdeauna am considerat că subjonctivul, calculul diferenţial şi simbolurile chimice sunt complet nefolositoare, o durere de cap în plus, aşa că le-am ignorat cu bună ştiinţă. Acum stau şi mă întreb dacă felul meu de a privi lucrurile n-a fost complet eronat.

  — Le-ai ignorat?

  — Pentru mine n-au existat, pur şi simplu. Eu habar n-am ce-i ăla sinus şi ce-i cosinus.

  — Nu pot să cred! Doar ai absolvit un liceu, nu? Cum naiba ai intrat la facultate?

  — Nu fi prost! spuse Midori. Nu trebuie să ştii mare lucru ca să intri la facultate. Ai nevoie doar de puţină intuiţie… şi eu am cu carul. „Alegeţi răspunsul corect din următoarele trei variante.” Aşa sună enunţul şi eu îmi dau seama imediat care e cel corect.

  — Eu n-am intuiţia ta, aşa că trebuie să învăţ sistematic, măcar până la un punct… la fel cum îşi adună cioara proviziile în scorbura copacului.

  — Şi-ţi serveşte la ceva?

  — Nu ştiu, dar probabil că până la un punct lucrurile sunt mai uşoare.

  — Dă-mi şi mie un exemplu.

  — Gândirea metafizică, să zicem. Apoi stăpânirea unor limbi străine.

  — La ce bun?

  — Depinde de om. Unora le serveşte, altora nu, dar e vorba de instruire în primul rând şi apoi se pune problema dacă asemenea cunoştinţe sunt folositoare sau nu.

  — Hmmm, spuse Midori, oarecum impresionată. M-a luat de mână şi am coborât panta. Ştii ceva, Watanabe? Îmi place că ştii să explici.

  — Zău?

  — Pe cuvânt. Am întrebat multă lume la ce serveşte subjonctivul din engleză şi nimeni n-a fost în stare să-mi explice ca tine. Nici măcar profesorii de limba engleză. Fiecare a reacţionat în felul lui: unii s-au eschivat, alţii s-au supărat, alţii au râs stânjeniţi. Nimeni nu mi-a dat până acum un răspuns cât de cât rezonabil. Dacă aş fi găsit unul ca tine, care să-mi răspundă la întrebare şi să-mi explice, cred că m-ar fi interesat subjonctivul şi pe mine.

  — Chiar aşa?

  — Tu ai citit Capitalul? m-a întrebat Midori.

  — Mda, dar nu în întregime. Aşa cum îl citesc cei mai mulţi…

  — L-ai înţeles?

  — Unele părţi le-am înţeles, altele nu. Trebuie să ajungi la un sistem de gândire ca să poţi citi Capitalul. Am impresia că înţeleg totuşi, în mare, ce-i marxismul.

  — Crezi că un student din anul întâi, care nu are cunoştinţe de bază, înţelege ceva din Capitalul?

  — N-are cum să-l înţeleagă dintr-un foc, am zis eu.

  — Ştii, când am intrat la facultate, m-am înscris la un club de muzică populară, pentru că voiam să cânt pur şi simplu. Membrii clubului erau nişte snobi şi mă trec fiori şi acum când mă gândesc la ei. Primul lucru pe care i-l spuneau celui care se înscria în club era că trebuie să-l citească pe Marx. „Pentru data viitoare citiţi de la pagina cutare până la pagina cutare.” A trebuit să le suport toate aberaţiile, să-i ascult cum îmi explică importanţa cântecelor populare pentru societate şi pentru mişcarea radicală… M-am dus acasă şi m-am apucat să-l citesc. Mi-am dat toată silinţa, dar n-am înţeles o iotă. A fost chiar mai rău decât subjonctivul. Am renunţat după trei pagini. M-am prezentat la următoarea întrunire şi le-am spus, ca un copil cuminte, că am citit, dar n-am înţeles nimic. Din clipa aceea m-au tratat ca pe o idioată. Ei susţineau că habar nu aveam ce înseamnă conştiinţa luptei de clasă şi că sunt o paria a societăţii. Vorbesc serios. Şi s-au purtat aşa cu mine pentru că am mărturisit cinstit că nu am înţeles. Nu eşti de părere că au fost oribili?

  — Ba da, am zis.

  — Şi discuţiile pe care le purtau erau oribile. Foloseau cuvinte pompoase şi pretindeau că înţeleg foarte bine ce se petrece în jurul lor. Eu le puneam întrebări când nu înţelegeam ceva, ca de exemplu: „Ce înseamnă exploatare capitalistă? Are ea cumva legătură cu Compania Indiilor Orientale?” „Ce înseamnă distrugerea legăturii între universităţi şi întreprinderi? Adică nu ai voie să te angajezi la o întreprindere după ce termini facultatea?” Nimeni nu-mi explica nimic. Dimpotrivă, se înfuriau pe mine şi atât. Mă crezi?

  — Da.

  — Un individ a ţipat la mine: „Chiar nu înţelegi nimic? Ce naiba ai în creierii ăia?” Atâta mi-a trebuit. M-am înfuriat şi i-am spus că recunosc că nu sunt deşteaptă, că fac parte din clasa muncitoare, dar tocmai acestei clase muncitoare i se datorează mersul înainte al lumii, clasa asta care este exploatată… şi că revoluţia nu înseamnă pentru indivizi ca el decât cuvinte sforăitoare pe care oamenii simpli nu le înţeleg. De altceva nu sunt buni. Ce fel de revoluţie este aceasta?! I-am spus că,