– spune că textele ei sunt scrise în alb şi negru, din lapte şi noapte. Patriarhatul nu există pentru ea în afara tărâmului esteticii şi poeticii. Analizează abordarea freudiană care priveşte femeia ca pe o „lipsă”, înlocuind-o cu una a „femeii ca exces”. Descrie stilul scriitoarelor folosind metafore ale naşterii, alăptării şi aluzii la trupul feminin. „Este important să definim o practică feminină a scrisului, o importanţă ce se va menţine, căci practica aceasta nu va fi niciodată teoretizată, îngrădită, codificată – ceea ce nu înseamnă că nu există.”

Pentru Cixous, să fii mamă e o experienţă care te împlineşte, cea mai intensă relaţie pe care o fiinţă umană o are cu alta. Deşi trage linie între aspectul cultural şi cel biologic, al doilea nu este nesemnificativ pentru ea. Biologia femeii este o sursă de inspiraţie pentru stilul ei figurativ de-a scrie. „Mă revărs! Sânii îmi picură. Lapte. Cerneală. Vremea alăptatului…” Cixous e o universitară deopotrivă critică şi încurajatoare cu scriitoarele. Crede că, în loc să „submineze patriarhatul din interior”, multe autoare au ales să scrie ca bărbaţii, reluând aceleaşi coduri şi stereotipuri. Pledează pentru o scriitură nouă, bazată pe economia libidinală a femininului, o écriture féminine, care să aibă o atitudine critică faţă de logocentrism şi falocentrism şi să opereze în afara şi dedesubtul acestor teritorii, precum tunelele pe sub pământ făcute de cârtiţe.

Nu există schimbare socială fără schimbare lingvistică. Femeile trebuie să rupă tăcerea. Trebuie să scrie. „Ar trebui să scriem aşa cum visăm”, spune ea.

Ursula K. Le Guin este una dintre scriitoarele mele preferate. Fiind întrebată ce i-ar plăcea să fie dacă nu ar fi scriitoare, a răspuns: „Moartă”. Din ziua când a început să scrie, la vârsta de cinci ani, nu şi-a încetinit ritmul. Deşi mereu prolifică şi inventivă în mai multe genuri, afirma că scrisul nu e niciodată uşor. „Dificultatea de-a încerca să fii responsabilă, oră de oră, zi de zi, vreme de aproape douăzeci de ani, pentru bunăstarea copiilor şi perfecţiunea cărţilor este imensă: implică o risipă nesfârşită de energie şi o cântărire imposibilă a priorităţilor concurente.” Cu toate dificultăţile, spune că mâna care împinge leagănul scrie cartea.

Aşezându-le pe Degeţicile mele pe birou, le îmbrăţişez pe toate şase. Mă îmbrăţişează la rândul lor chicotind.

Domnişoara Cinica Doctă, Milady Cehoviana Ambiţioasă, Mica Domnişoară Practică, Mama Budincă de Orez, Doamna Derviş, Blue Belle Bovary şi vocile pe care nu le-am întâlnit încă stau una lângă alta. Niciuna nu încearcă să le conducă pe celelalte, niciuna nu e o dictatoare. Niciuna nu poartă coroană sau insigne. Nu acum.

Asta nu înseamnă că sunt de acord în toate privinţele. Însă ascultând, nu doar vorbind, învaţă arta convieţuirii. Acum ştiu că pentru a exista, libere şi egale, au nevoie una de alta şi că, dacă fie şi una singură dintre voci e înrobită, niciuna nu poate fi liberă. Învăţăm împreună cum să trăim, să scriem şi să iubim la maximum, fiind pur şi simplu tot ceea ce suntem. Uneori ne reuşeşte minunat şi firesc, alteori eşuăm lamentabil. Dar când eşuăm, ne amintim momentele de armonie şi bunăvoinţă şi încercăm din nou.

Cam ăsta e tiparul după care se desfăşoară viaţa mea: Fac un pas înainte, merg mai departe, cad, mă ridic, încep să merg iar, mă împiedic şi cad iar în nas, mă ridic, continui să merg…

 

Epilog

Peste un an, am terminat noul meu roman, Cele patruzeci de legi ale iubirii, care a devenit un bestseller record în Turcia. Am început din nou să dau interviuri, să scriu editoriale şi eseuri, să particip la festivaluri literare şi să trec de la o cultură la alta, aşa cum am făcut întotdeauna. Am renunţat să mai predau la Universitatea din Arizona, fiindcă s-a dovedit că mi-e imposibil să călătoresc cu copilul atâtea ore. În schimb, ne-am oferit un nou început în Londra, petrecându-ne jumătate din an acolo şi cealaltă jumătate în Istanbul. Am învăţat să îmbin viaţa de nomadă cu cerinţele unei existenţe sedentare.

Pe fiica noastră o cheamă Shehrazad Zelda – primul nume inspirat de fermecătoarea povestitoare orientală, cel de-al doilea, de Zelda Fitzgerald. Optsprezece luni mai târziu am născut un fiu, Emir Zahir – primul nume fiind împrumutat din vechile tradiţii orientale, cel de-al doilea, dintr-o povestire a lui Borges, „Zahirul”, şi dintr-o carte a lui Paulo Coelho, Zahir.

În tot ce am făcut şi am scris, mi-am găsit şi încă îmi mai găsesc inspiraţia, în mare măsură şi cu multă recunoştinţă, în Zelda şi Zahir, în frumuseţile şi profunzimile condiţiei de mamă.

Cea de-a doua sarcină a fost uşoară şi nici după naştere, nici în lunile următoare nu m-am mai întâlnit cu Domnul Poton sau cu vreuna dintre rudele sale. Aud că a îmbătrânit şi e înţepenit de artrită. Poate că în curând va înceta cu totul să le mai supere pe proaspetele mame şi va prefera să-şi petreacă timpul lustruindu-şi lampa.

 

 

{1} Peyami Safa (1899-1961) – renumit scriitor turc ce a trăit la Istanbul, cunoscut prin romanele, editorialele şi articolele sale din ziare (n.a.).

{2} Maganda (pl. Magandalar) – termen argotic turcesc ce desemnează un om necioplit sau needucat, care se situează undeva între Neanderthal şi Om (în tc., în orig.) (n.a.).

{3} Codul Sultanului Fatih a legalizat fratricidul în Imperiul Otoman de secol XV, permiţându-le conducătorilor să-şi ucidă fraţii, pentru ca aceştia să nu devină o ameninţare pentru tron (n.a.).

{4} Sura 18 – „Grota”, versetul 31, în Coranul, trad. de George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2010, Ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită, p. 206.

{5} Arta de a interpreta Coranul (în arabă, în orig.) (n.a.).

{6} Şcoală care funcţionează de regulă pe lângă o moschee (în arabă, în orig.) (n.a.).

{7} Instrument muzical cu coarde, specific Orientului Mijlociu şi nordului Africii, asemănător cu lăuta.

{8} Citat din articolul lui Geoffrey Samborn, „Keeping Her Distance: Cisneros, Dickinson, and