Britt-Marie stă singură pe o bancă, pe trotuarul din fața camerei de gardă. Cu lalelele în brațe. Simte vântul în păr. Se gândește la Paris. E ciudat câtă putere poate avea un loc asupra ta, deși n-ai fost niciodată acolo. Dacă închide ochii, poate simți sub picioare piatra cubică de pe străduțe. Acum mai clar ca niciodată. E ca și cum, când Ben a înscris și tălpile au ridicat-o în aer, Britt-Marie era deja un alt om când a aterizat înapoi pe podea. Unul care sare.

— Se poate? întreabă vocea.

Britt-Marie simte că vocea zâmbește. Zâmbește și ea, înainte să deschidă ochii. Dă încet din cap că da, e liber.

— Sigur că da, șoptește ea.

— Ești răgușită, zâmbește Sven.

Britt-Marie încuviințează.

— Gripa.

El râde tare, cu poftă. Ea râde pe dinăuntru. Se așază lângă ea și îi întinde o vază din ceramică.

— Am… da, am făcut-o pentru tine, da. Merg la un curs. M-am gândit că, da, m-am gândit că poți să-ți pui lalelele în ea.

Britt-Marie îmbrățișează strâns vaza. E aspră la atingere, ca lăbuța unui animal de pluș pe care a refuzat să-i lase să i-l spele.

— A fost fantastic azi, trebuie să recunosc. A fost fabulos, spune ea.

— Este un sport fabulos, încuviințează Sven.

De parcă viața ar fi atât de simplă.

— A fost minunat să fiu din nou entuziasmată, șoptește ea.

El zâmbește și se întoarce spre ea, pare să fie pe cale să spună ceva, așa că ea îl împiedică strângându-și bruma de rațiune care i-a mai rămas într-o singură respirație sufocantă și zicând:

— Dacă nu e prea mare deranjul, ți-aș fi foarte recunoscătoare dacă ți-ai putea face timp să duci copiii acasă.

Îl vede cum stă acolo și se face tot mai mic cu fiecare secundă. I se strânge inima. Și lui.

— Presupun că asta înseamnă că… da… că te duce Kent acasă, îngaimă el într-un târziu.

— Da, șoptește ea.

Stă tăcut, ținându-se de marginea băncii. Și ea, pentru că îi place să atingă banca de care se ține și el. Trage cu coada ochiului spre Sven și ar vrea să-i spună că nu e vina lui. Că e doar prea bătrână pentru a se îndrăgosti. Ar vrea să-i spună că merită ceva mai bun. Că merită ceva perfect. Dar nu spune nimic fiindcă se teme că Sven o să-i răspundă că ea este acel ceva.

•

Încă mai ține strâns la piept vaza, în timp ce, afară, orașul și drumul licăresc prin fereastra BMW-ului. Pieptul o doare de dorințe reprimate. Kent vorbește întruna, bineînțeles. Mai întâi despre fotbal și copii, dar în scurt timp trece la afaceri, Germania și planuri. Vrea să meargă în vacanță, spune el, doar ei doi. Să meargă la teatru. La mare. Peste puțin timp. Doar să-i iasă niște planuri, în timp ce se îndreaptă spre Borg glumește că e atât de mic, încât unul poate să stea la indicatorul de intrare în localitate, celălalt la indicatorul de ieșire și să discute, fără să fie nevoie să ridice vocea.

— Dacă te-ntinzi pe jos, te trezești că ai picioarele în satul următor! chicotește el.

Cum ea nu râde, Kent repetă gluma.

De parcă asta ar fi problema.

— Bine, fugi și ia-ți lucrurile și ne cărăm! spune el nepăsător, când BMW-ul se oprește în fața casei lui Bancă.

— Acum? șuieră Britt-Marie, cu gâtul pulsând de durere la fiecare silabă.

— Da, la naiba, că mâine am o întâlnire. Dacă plecăm acum nu e trafic! o instruiește el, bătând nerăbdător darabana cu degetele în tabloul de bord, ca și cum ar vrea să o grăbească.

— Dar nu putem să plecăm așa, în miezul nopții! protestează Britt-Marie abia auzit.

— De ce nu? se miră Kent.

— Numai infractorii umblă noaptea cu mașina, șoptește Britt-Marie cu hotărâre.

— Hait! Scumpo, vino-ți în fire! tună el.

Unghiile lui Britt-Marie se înfig în vaza din brațe.

— Nici măcar nu mi-am dat demisia de la locul de muncă. Cu siguranță nu pot pleca de aici fără să-mi dau demisia. Trebuie să predau cheile, îți dai seama.

Kent râde și își aruncă nerăbdător brațele în aer.

— Scumpo, mare loc de „muncă” n-a fost, nu?

Britt-Marie își mușcă obrajii.

— Pentru mine a fost, șoptește ea.

— Da, da, bine, nu asta am vrut să spun, scumpo! Hai, nu te supăra! Poți să suni de pe drum, nu? Doar n-o fi chiar așa de important! Am o întâlnire de afaceri mâine! spune Kent, ca și cum el e cel flexibil.

Britt-Marie nu răspunde. Kent își freacă gânditor bărbia și întreabă, ca și cum ar spune o glumă:

— Și? Te plătesc pentru „munca” asta?

Britt-Marie își înfige unghiile în vaza din poală până o dor unghiile.

— Nu sunt infractoare, Kent. Nu merg cu mașina în toiul nopții, pur și simplu. Chiar nu merg, nu! șoptește ea.

Kent suspină resemnat.

— Nu, nu, bine, mâine-dimineață, atunci, dacă e așa de important. Ceva de speriat ce ți s-a băgat satul ăsta pe sub piele, scumpo! Ție nici măcar nu-ți place fotbalul!

Unghiile lui Britt-Marie se desprind încet de vază. Degetele răsfiră lalelele.

— Am făcut un careu de cuvinte încrucișate deunăzi, Kent. Și era o întrebare despre piramida lui Maslow.

Kent s-a apucat să butoneze pe telefonul mobil, așa că Britt-Marie ridică vocea:

— Apare chiar des în cuvintele încrucișate: piramida nevoilor. Așa că am citit un pic despre ea, într-un ziar. E vorba despre ierarhia nevoilor umane. Pe prima treaptă sunt nevoile fundamentale – mâncare și apă.

— Îhm, spune Kent, în timp ce pare că răspunde la un mesaj.

— Și aerul, presupun, adaugă Britt-Marie, atât de încet încât nici măcar ea nu e sigură că a rostit ceva.

A doua treaptă în ierarhia nevoilor este „siguranța personală”, a treia este „dragostea și apartenența”, a patra este „respectul de sine”. Își amintește clar, fiindcă acel Maslow e foarte popular în careurile de cuvinte încrucișate.

— Cea mai înaltă treaptă e „realizarea de sine”. Asta a însemnat pentru mine slujba asta, Kent. Realizarea de sine.

Britt-Marie își muscă buza.

— Ți se pare că