Kent ridică privirea din telefon. O privește și trage adânc aer în piept, așa cum face când doarme, chiar înainte să înceapă să sforăie.

— Da, da! Sigur că înțeleg, scumpo, ce naiba? Am priceput, am priceput! E foarte bine, da, e super! Realizare de sine, sigur! Super!

— Și eu cred că e super, șoptește ea și îl ia de mână.

Kent dă din cap mulțumit și îi zâmbește larg.

— Bun, deci ți-a ieșit din sistem și grija asta, da? Mâine plecăm acasă!

Britt-Marie își muscă buza și îi dă drumul mâinii. Ia vaza și coboară repede din mașină.

— Ce dracu’, scumpo! Nu te supăra! Cât durează slujba asta? Pentru cât timp te-au angajat? întreabă el.

— Trei săptămâni, spune ea.

— Și apoi? Când se termină astea trei săptămâni și nu mai ai slujbă? Vrei să trăiești în Borg ca șomerii? strigă el după ea.

Cum Britt-Marie nu-i răspunde, Kent oftează și se dă și el jos din mașină.

— Da’ nu pricepi că asta nu e casa ta, scumpo?

•

Știe că are dreptate.

O prinde din urmă. Britt-Marie se oprește și își mușcă obrajii. Kent îi ia vaza cu lalele din mâini și i-o duce în casă. Britt-Marie îl urmează tăcută. Apoi își pleacă fruntea lui mare și îi zice, luându-i tandru bărbia în mâini:

— Iartă-mă, scumpo!

Ea închide ochii. El o sărută pe pleoape. Obișnuia să facă asta la începutul relației lor, când mama ei tocmai murise. Când era mai singură decât oricând pe lume, a apărut el într-o bună zi pe scara blocului. De-atunci n-a mai fost singură. Pentru că el avea nevoie de ea și nu mai ești singur când cineva are nevoie de tine. Așa că îi place mult când o sărută pe pleoape.

— Sunt doar stresat din cauza întâlnirii de mâine. Da totul va fi bine, îți promit! îi spune el.

Vrea să-l creadă. Îi zâmbește larg, o sărută pe obraz și îi spune să nu se îngrijoreze. O să vină să o ia la șase, a doua zi dimineață, ca să nu prindă trafic pe șosea. Apoi îi spune râzând:

— Că nu știi niciodată dacă toate cele trei mașini din Borg ies pe șosea deodată! Atunci să vezi aglomerație!

Britt-Marie zâmbește, de parcă ar fi amuzant. Rămâne în hol cu ușa închisă, până când aude BMW-ul îndepărtându-se.

Apoi urcă la etaj, își face patul și valizele. Împăturește toate prosoapele. Coboară din nou și se plimbă prin Borg. E liniște și întuneric, ca și cum n-ar locui nimeni acolo. Ca și cum cupa nu s-a întâmplat. Dar în pizzerie e lumina aprinsă și le aude pe Bancă și pe Cineva râzând. Aude și alte voci. Clichet de pahare. Cântece despre fotbal și alte cântece pe care le cântă Bancă, cu versuri pe care Britt-Marie cu siguranță nu consideră oportun să le reproducă.

Descuie ușa bazei de agrement și aprinde becul în bucătărie. Se așază pe un taburet și speră să vină șobolanul. Nu vine. Stă cu telefonul în palmele făcute căuș, ca și cum ar fi lichid, mult timp înainte să se hotărască să sune. Fata de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă răspunde la al treilea apel.

— Britt-Marie? spune ea pe tonul cuiva trezit din somn.

— Dacă-mi permiți, sun ca să-mi dau demisia, șoptește Britt-Marie.

Se aud niște zgomote, ca și cum fata se împiedică și dărâmă ceva. Poate o veioză.

— Nu, nu, mama vorbește la telefon, iubito, culcă-te la loc! o aude Britt-Marie spunând.

— Ce vrei să spui? întreabă Britt-Marie.

— Scuze, vorbeam cu fetița mea. Am adormit pe canapea, se scuză fata.

— Nu știam că ai o fetiță, șoptește Britt-Marie.

— Am două, răspunde fata.

Se aud alte zgomote, ca și cum se duce într-o bucătărie, aprinde lumina și face cafea.

— Cât e ceasul? întreabă ea.

— În niciun caz o oră rezonabilă pentru a bea cafea, răspunde Britt-Marie, apoi adaugă repede: Dar faci cum vrei, firește, faci cum vrei.

Fata inspiră și expiră liniștit la celălalt capăt al firului. Judecând după zgomote, se pare că a decis să-și facă totuși o cafea.

— Cu ce pot să-ți fiu de folos, Britt-Marie?

— Dacă-mi permiți, vreau să-mi dau demisia. Trebuie să mă întorc acasă, șoptește Britt-Marie.

Fata tace îndelung.

— Cum a mers cupa la fotbal? întreabă ea apoi.

Întrebarea fetei are un anumit efect asupra lui Britt-Marie. Sau e, poate, din cauză că Britt-Marie e un alt om după golul lui Ben. Nu știe. Dar trage adânc aer în piept și îi povestește tot.

Despre localități la șosea, șobolani și bărbați care poartă șapca și în casă. Despre prima întâlnire a unor băieți și tricouri de fotbal pe pereții pizzeriilor. Turuie tot, fără oprire. Despre Faxin și paravane din bambus, sticle de bere, celofan și mobilă de la IKEA. Despre pistoale și suplimente de cuvinte încrucișate din ziare. Polițiști și antreprenori. Idiotul din lumina farurilor unui camion. Despre portiere vopsite în albastru și meciuri de fotbal din trecut. Lalele violet, whisky, țigări și mame moarte. Gripă. Doze de suc acidulat. Primul gol în meciul cu echipa din oraș. O fată care apără șuturile adversarilor cu fața. Despre cosmos.

— Prostii, firește că ți se par prostii, șoptește ea.

Fata de la celălalt capăt nu-și poate stăpâni tremurul vocii când spune:

— Ți-am spus de ce lucrez unde lucrez, Britt-Marie? Nu știu dacă știi, dar când ești angajat la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă multe rahaturi ți se aruncă în față. Oamenii pot fi incredibil de răi. Și, când spun „rahat”, Britt-Marie, vreau să zic literalmente rahat. Odată, cineva mi-a trimis caca într-un plic.

— Pe toți sfinții! exclamă Britt-Marie, atât de repede încât începe să tușească.

— De parcă ar fi vina mea că e criză financiară, gen, spune fata.

Britt-Marie rămâne pe gânduri o bună bucată de vreme.

— Britt-Marie? întreabă fata în cele din urmă, nesigură dacă Britt-Marie mai e la telefon.

Britt-Marie tușește.

— Pot să-ntreb cum Doamne iartă-mă l-a băgat în plic?

— Caca? întreabă fata.

Britt-Marie încuviințează cu hotărâre:

— Ha! Ți se pare o întrebare stupidă, firește că ți