Fata râde în hohote câteva minute. Britt-Marie se bucură că și-a pierdut vocea, pentru că se gândește că astfel poate că fata nu o aude că și ea râde. Nu o fi ca în cosmos, nu, dar sentimentul o face să plutească un pic.

— Știi de ce lucrez acolo, Britt-Marie? întreabă fata din nou.

— Nu, răspunde Britt-Marie.

— Mama a lucrat ca asistentă socială toată viața. Ea spunea mereu că, dincolo de toate prostiile, dincolo de toate rahaturile, e și o poveste cu soare. Și atunci merită.

Fata tace mult, mult, mult timp. Apoi, cuvintele zâmbesc prin receptor:

— Tu ești povestea mea cu soare, Britt-Marie.

Britt-Marie înghite în sec.

— Nu se cuvine să vorbim la telefon în miezul nopții. Dacă-mi permiți, revin mâine.

— Somn ușor, Britt-Marie! șoptește fata.

— Și ție, șoptește Britt-Marie.

Închid.

•

Britt-Marie rămâne așezată pe taburet, cu telefonul în mâinile făcute căuș. Își dorește atât de mult să apară șobolanul, încât când se aude un ciocănit la ușă, crede că poate el e. Dar își vine în fire imediat și își aduce aminte că șobolanii nu pot bate la ușă, pentru că nu au articulații la degete. Sau cel puțin așa știe ea.

— E cineva acasă? întreabă Sami din prag.

Britt-Marie se ridică repede de pe scaun.

— S-a întâmplat ceva? Vreun accident?

Sami se sprijină calm de cadrul ușii.

— Nu, de ce?

— Fiindcă e-n toiul nopții, Sami. Nu se cuvine să bați la ușa oamenilor neinvitat, ca un vânzător de aspiratoare ambulant, dacă nu s-a întâmplat nimic!

— Locuiești aici? zâmbește Sami.

— Înțelegi ce vreau să spun, șoptește ea.

Sami clatină din cap.

— Pe loc repaus, Britt-Marie, nu te mai agita! Treceam pe-aici și am văzut lumină. Voiam să văd dacă ai chef de-o țigară. Sau de-o tărie.

Râde. Britt-Marie nu apreciază deloc asta.

— În niciun caz, șoptește ea.

— OK, nicio chestie, râde el.

Britt-Marie își netezește fusta.

— Dar dacă dorești Snickers, poți să intri.

Stau fiecare pe un scaun lângă fereastra bucătăriei. Se uită la stele prin cea mai curată fereastră din tot Borg-ul și mănâncă Snickers, fiecare pe farfuria lui.

— A fost mișto azi, spune Sami.

— Da. A fost… mișto, încuviințează Britt-Marie.

Vrea să-i spună că mâine trebuie să plece din Borg, să plece acasă, dar nu va ști niciodată dacă el a înțeles singur asta, căci, înainte să apuce să deschidă gura, Sami spune:

— Trebuie să merg în oraș. Trebuie s-ajut un prieten.

— Ce fel de prieten? E-n toiul nopții! sare Britt-Marie.

— Magnus. Are probleme cu niște tipi de-acolo. Datorii, știi. Trebuie să-l ajut! spune Sami.

Britt-Marie îl privește lung. Sami dă ușor din cap, zâmbind.

— Știu ce gândești. Dar ăsta-i Borg-ul. Ne iertăm unii pe alții. N-avem de ales. Dacă nu am face-o, n-am mai avea prieteni pe care să ne supărăm, spune el.

Britt-Marie se ridică. Îi ia cu grijă farfuria din față. Șovăie îndelung, dar, în cele din urmă, îi pune blând mâna bandajată pe obraz.

— Nu trebuie să fii tu mereu la mijloc, Sami.

— Ba da, șoptește el.

Britt-Marie spală vasele. Lângă ea Sami șterge farfuriile. Curăță împreună blatul chiuvetei.

— Dacă mi se întâmplă ceva, îmi promiți că o să ai grijă ca Omar și Vega să fie bine? Îmi promiți c-o să găsești niște oameni buni care să aibă grijă de ei? întreabă el.

Britt-Marie se albește la față.

— De ce ți s-ar întâmpla ceva? șoptește ea îngrozită.

Brațul lui îi cuprinde liniștitor umerii.

— Eh, n-o să mi se întâmple nimic. Sunt Superman, ce naiba! Dar ca să știi. În caz că. Să ai grijă să fie luați de niște oameni buni, da?

Britt-Marie își șterge temeinic mâinile cu prosopul de bucătărie, să nu se vadă că îi tremură.

— De ce îmi ceri mie asta? De ce nu lui Bancă sau lui Sven sau…

— Pentru că tu nu ești genul care o întinde la greu, Britt-Marie, spune el.

— Nici tu! protestează ea.

În prag, Sami își aprinde o țigară. În spatele lui, Britt-Marie trage în piept fumul. Femeie în toată firea, să se comporte așa… Culege un fir de păr de pe mâneca gecii lui. Îl pune într-un șervețel și îl împăturește.

— Cu ce echipă de fotbal ținea mama voastră? șoptește ea.

Sami zâmbește larg și răspunde cu cel mai firesc aer din lume, așa cum răspund fiii tuturor mamelor din lume:

— Cu a noastră.

•

O conduce până acasă la Bancă. O sărută pe păr. Britt-Marie stă pe balcon, lângă bagajele făcute și se uită după el. Sami o ia spre oraș. A forțat-o să-i promită că nu va sta trează toată noaptea așteptând să vadă mașina întorcându-se în Borg.

•

Dar ea tot îl așteaptă.

— Țin să menționez că îmi dau demisia. Trebuie să mă întorc acasă, pricepi dumneata?

Britt-Marie își pipăie bandajul de pe mâna rănită.

— Îmi dau seama că n-ai cum să pricepi. Dar locul meu e acasă, cu Kent. Orice om trebuie să aibă un cămin.

Dă din cap, parcă scuzându-se.

— Bine, nu vreau să spun că șobolanii n-ar avea și ei nevoie de un cămin, firește. Nu e treaba mea să m-amestec, sunt convinsă că ai o casă nemaipomenită!

Șobolanul stă pe podea și privește farfuria din fața sa de parcă farfuria l-a călcat pe coadă și l-a făcut idiot.

— N-aveau Snickers, se scuză Britt-Marie.

Șobolanul privește borcanele de pe farfurie.

— Aici e unt de arahide. Și aici ceva numit „Nutella”, spune mândră Britt-Marie, arătând spre borcane, apoi își drege glasul și adaugă: Snickers-ul se terminase, dar la magazin am fost informată că, în principiu, produsele astea împreună ar fi același lucru.

Este încă în toiul nopții. Cineva n-a fost deloc bucuroasă să fie trezită din somn, dar Britt-Marie n-a mai rezistat să stea singură cu valizele pe balconul lui Bancă. Așa că s-a dus să-și ia rămas-bun. De la șobolan și de la oamenii din Borg.

Britt-Marie îi pune frumos pe farfurie câte o linguriță din fiecare borcan. Cu o rămurică de mărar pe margine. Îndoaie un șervețel și îl așază lângă