— Nu trebuie să mănânci mărarul dacă nu vrei. E doar de decor, îi explică Britt-Marie.

Șobolanul mănâncă untul de arahide. Britt-Marie stă la fereastră. Se face dimineață în curând. Cineva a stins luminile în pizzerie și s-a dus din nou la culcare, sperând ca Britt-Marie să nu-i mai bată iar la ușă să-i ceară ciocolată cu arahide. Petrecerea s-a terminat de mult timp. Strada e pustie. Britt-Marie își freacă verigheta cu un cartof dat prin bicarbonat – cel mai bun mod de a curăța verighetele. De obicei, face asta cu verigheta lui Kent, când o uită pe noptieră înainte de vreo întâlnire cu Germania. Poate fi atât de uituc înainte de întâlnirile cu Germania. De obicei, Britt-Marie îi curăță verigheta până când sclipește, ca să o vadă Kent a doua zi dimineață, când se dă jos din pat.

E prima dată când își curăță propria verighetă. Prima dată când nu o poartă atâta vreme. Se uită la șobolan și șoptește:

— Kent are nevoie de mine. Orice om are nevoie să-i ducă altul dorul, pricepi tu?

Nu știe dacă șobolanii stau treji noaptea în bucătărie gândindu-se la cum își trăiesc viața. Sau cu cine.

— Sami mi-a spus că nu sunt genul de om care îi lasă pe alții la greu, pricepi tu, dar exact asta sunt. Oricum o întorc, las pe cineva la greu. Așa că ar fi mai bine să rămân acolo unde mi-e locul. Acasă, la viața mea obișnuită.

Britt-Marie încearcă să pară sigură de sine. Șobolanul își linge labele. Face un mic semicerc pe șervețel. Apoi o tulește pe ușă.

Britt-Marie nu știe dacă șobolanul crede că vorbește prea mult. Nu știe de ce mai vine acolo. Bine, pentru ciocolată, firește, dar speră că și pentru altceva. Ia farfuria, acoperă resturile cu folie din plastic și pune totul la frigider din obișnuință, căci Britt-Marie nu aruncă mâncare. Usucă cu atenție verigheta, o împăturește într-o bucățică de prosop din hârtie și o pune în buzunarul sacoului. Abia așteaptă să-și dea jos bandajul și să-și pună verigheta la loc. O să fie ca prima noapte în patul de acasă, după o călătorie lungă.

O viață obișnuită, nu și-a dorit niciodată altceva decât o viață obișnuită. Ar fi putut face alte alegeri, o spune și ea, dar l-a ales pe Kent. Niciun om nu-și poate alege circumstanțele, dar își poate decide acțiunile, se gândește ea insistent. Sami avea dreptate. Nu e ea genul de om să plece. Așa că nu poate să plece de-acasă, e nevoie de ea acolo.

Se așază pe scaunul din bucătărie, se uită pe stradă și așteaptă o mașină neagră. Nu vine nimeni. Se întreabă dacă Sami se gândește cum își trăiește viața, dacă a avut vreodată luxul ăsta. Orice om își decide acțiunile, desigur, dar în viața lui Sami au fost mai mult circumstanțe decât posibilități de a alege. Se întreabă dacă alegerile sau circumstanțele ne fac ceea ce suntem. Se întreabă ce anume a făcut din Sami unul care trebuie să fie mereu la mijloc. Se întreabă ce e mai greu pentru un om: să fie genul care sare sau genul care nu sare.

Se întreabă câtă disponibilitate mai are un om să se schimbe când e deja bătrân. Câți oameni noi mai poate cunoaște? Ce o mai pot face oamenii ăștia să vadă în ea însăși?

Sami a plecat în oraș să apere pe cineva care nu merită, Britt-Marie e gata să plece acasă din același motiv. Căci, dacă nu-i iertăm pe cei pe care îi iubim, atunci pe cine? Ce este dragostea dacă nu a-i iubi pe cei dragi chiar și atunci când nu merită?

Toate întrebările lui Britt-Marie sunt despre cum să-ți trăiești viața. De dragul cui?

Farurile lucesc pe drum, înaintând încet în întuneric, ca niște brațe în apă. Trec de indicatorul cu „Bine ați venit în Borg”. Încetinesc aproape de stația de autobuz. Intră în parcare. Britt-Marie e deja în pragul ușii.

Mai târziu, în relatarea celor petrecute în oraș, se va spune că, dimineața devreme, câțiva tineri l-au acostat pe Magnus în fața unui bar. Unul dintre ei avea un cuțit. Un alt tânăr a încercat să intervină și să-i despartă. Unul dintr-aceia care se bagă mereu la mijloc.

Mașina frânează lin pe pietriș. Motorul suspină cald când se oprește. Farurile se sting, dar în același timp se aprind luminile în pizzerie. În unele comunități se știe întotdeauna ce înseamnă când se oprește o mașină în fața casei tale dimineața în zori. Se știe că nu e niciodată semn bun. Cineva apare în ușă. Se oprește când vede uniforma de poliție.

Sven își ține chipiul cu ambele mâini, iar pe buza de jos are urme de dinți ce trădează încercarea disperată de a se stăpâni. Durerea care îi brăzdează adânc obrajii lăsând dungi roșii spune cât de inutilă a fost încercarea.

•

Britt-Marie începe să urle direct. Cade la pământ. Se prăbușește sub greutatea unui om care nu mai este.

Nu e o durere care să se insinueze încet. Nu vine la capătul vreunei perioade de negare, mânie, negociere, depresie și acceptare. Ci explodează pe loc, îi incendiază toată ființa, e ca un foc care îi înghite tot oxigenul din piept și o lasă lată la pământ, lovind pietrișul și horcăind după aer. Trupul încearcă să se îndoaie de la jumătate, ca și cum și-ar fi pierdut coloana vertebrală, ca și cum ar încerca să stingă flăcările dinăuntru.

Moartea e neputința supremă. Neputința e disperarea supremă.

Britt-Marie nu știe cum a reușit să se ridice în picioare. Cum a reușit Sven să o ducă în mașină. Probabil în brațe. O găsesc pe Vega la jumătatea drumului dintre baza de agrement și apartamentul lor. La pământ. Cu părul ud de lacrimi lipit de piele. Cuvintele îi ies bolborosite, ca și cum lacrimile i-au umplut plămânii. Ca și cum fata se îneacă pe dinăuntru.

— Omar. Trebuie să-l găsim pe Omar. O să-i omoare!

Britt-Marie nu știe dacă ea o îmbrățișează strâns pe fată sau dacă Vega pe ea.

•