class="p5">În jurul lor, răsăritul trezește blând așezarea, cu soare și promisiuni. Ca o șoaptă în urechea iubitei. Ca lumina jucăușă peste acoperișuri, ca aroma de cafea proaspătă și pâine prăjită. N-ar trebui să fie așa. E o zi care n-ar trebui să fie frumoasă, dar răsăritului nu-i pasă. Mașina de poliție gonește pe drumul pustiu în acele prime clipe ale dimineții. Degetele lui Sven țin atât de strâns volanul, încât s-au albit și probabil îl dor. Ca și cum vrea să simtă durere undeva, ca să o poată controla. Mărește viteza când vede cealaltă mașină. Singura mașină care ar putea avea treabă afară din Borg la ora aceea. Singurul frate care i-a rămas Vegăi de salvat.

Orice moarte e nedreaptă. Oricine plânge moartea cuiva caută un vinovat. Mânia noastră se lovește aproape întotdeauna de cruda realitate că nimeni nu e vinovat. Dar dacă ai ști cine ți-a răpit o persoană dragă? Ce-ai face? În ce mașină ai fi? Ce ai ține în mâini?

Mașina de poliție trece în goană pe lângă cealaltă și îi taie calea. Picioarele lui Sven ating asfaltul aproape înainte ca mașinile să se oprească. Stă o eternitate singur pe marginea drumului, cu fața brăzdată de dungi roșii și buza de jos cu urme de mușcături. În cele din urmă, portiera celeilalte mașini se deschide și Omar coboară. Privirea unui bărbat în trup de copil. Sfârșitul copilăriei. Genul acela de noapte după care nu mai e cale de întoarcere.

— Ce-i, Sven? Ce vrei să-mi zici? Că am prea multe de pierdut? Ce mai am de pierdut, futu-i?

Sven întinde mâinile, cu palmele spre cer. Privirea îi tremură spre obiectul din mâinile lui Omar. Vocea șoptește, abia auzită:

— Spune-mi unde se termină, Omar? După ce îi omori și ei te omoară pe tine? Spune-mi, unde se termină?

Omar stă nemișcat. Parcă și el caută să izoleze durerea în vreo parte a trupului. Doi bărbați tineri pe bancheta din spate a mașinii deschid portierele, dar nu se dau jos. Așteaptă ca Omar să aleagă.

Britt-Marie îi recunoaște. Au jucat fotbal cu Sami și Magnus în lumina farurilor mașinii negre a lui Sami acum… Cât timp să fi trecut? Zile? Săptămâni? Acum o viață întreagă. Și ei sunt aproape doar niște băieți.

Moartea e neputință. Neputința e disperare. Oamenii disperați fac gesturi disperate. Părul lui Britt-Marie se mișcă în curentul care se iscă atunci când Vega se dă jos din mașină. Fata își privește fratele. Omar cade în genunchi. Îl îmbrățișează și îi șoptește:

— Unde ar fi stat Sami acum?

Cum Omar nu răspunde, Vega repetă:

— Unde. Ar. Fi. Stat. Sami?

— Între noi, geme Omar.

Cei doi tineri cu mașina îi aruncă lui Sven o ultimă privire. Poate că altă dată polițistul i-ar fi oprit. Poate că într-o zi îi va opri. Dar nu în noaptea asta.

Mașina îi lasă pe Britt-Marie, Sven și doi copii pe marginea drumului. Răsăritul se ridică deasupra tuturor.

•

Că doar ce să priceapă răsăritul…

•

Mașina de poliție merge încet înapoi spre Borg. Străbate satul și virează pe un drum neasfaltat. Pare că nu se mai oprește. Britt-Marie nici nu mai știe dacă a adormit sau doar a amorțit. Se opresc lângă un lac. Britt-Marie înfășoară pistolul în toate batistele pe care le găsește prin geantă – nici ea nu știe de ce, poate pentru că nu vrea să se murdărească Vega pe mâini. Vega insistă că ea trebuie s-o facă. Ia pistolul și îl aruncă în apă, cât de departe poate.

Britt-Marie nu știe cum orele se preschimbă în zile și câte au fost la număr. Doarme între copii noaptea, în patul lui Sami. Rămâne cu ei mai multe zile. Fără să fi planificat, fără să fi hotărât ceva. Rămâne, pur și simplu. Mai târziu își va aminti ca prin ceață că a vorbit la telefon cu Kent, dar nu mai știe ce i-a zis. Crede că l-a rugat să rezolve chestiuni practice, să dea telefoane ici și colo. Kent se pricepe la astfel de lucruri. Toată lumea zice că e bun la asta.

Sven vine la apartament într-o după-amiază. Cu el e o tânără de la Asistență Socială. E caldă și prietenoasă. Sven arată ca și cum propria-i ceafă nu mai e în stare să-i susțină gândurile. Stau cu toții la masă și vorbesc încet și moale, dar nimeni nu se poate concentra. Privirea lui Britt-Marie alunecă pe fereastră, un copil se uită în tavan, celălalt în pământ.

În noaptea următoare, pe Britt-Marie o trezesc bufnituri în casă. Se ridică, bâjbâie după întrerupător. Vântul se năpustește înăuntru prin ușa deschisă a balconului. În bucătărie, Vega se mișcă mecanic încolo și-ncoace. Înainte și înapoi. Înainte și înapoi. Face curat. Freacă tot ce vede înaintea ochilor. Încontinuu. Tigăi și suprafețe. Ca pe niște lămpi magice care ar putea să-i dea totul înapoi.

Mâinile lui Britt-Marie șovăie în aer, în spatele umerilor tremurând ai fetei. Degetele i se încleștează, fără să o atingă.

— Îmi pare rău, îmi dau seama cum te simți… șoptește ea.

— N-am timp să simt. Trebuie să am grijă de Omar, o întrerupe fata sec.

Britt-Marie ar vrea atât de mult să o atingă, dar fata se ferește, așa că Britt-Marie își ia geanta. Scoate bicarbonatul. Fata îi întâlnește privirea. Durerea îi e mută. Cuvintele nu ajută la nimic. Așa că fac curat împreună până în zori. Deși nici bicarbonatul nu ajută la nimic.

•

Într-o duminică din ianuarie, în același timp în care Liverpool joacă în deplasare împotriva lui Stoke, Sami e așezat lângă mama lui, să-și doarmă somnul de veci sub un covor de flori roșii. Plâns de frații lui și de o întreagă comunitate. Omar lasă un fular de fotbal la cimitir. La pizzerie, Britt-Marie servește cafea. Are grijă ca toată lumea să aibă farfurioară sub ceașcă. Toată lumea din Borg e acolo. Parcarea e mărginită de lumânări aprinse; tricouri albe, cu numere pe spate, sunt înșirate frumos pe gardul din lemn de alături. Unele sunt noi, unele mai vechi și aproape gri de atâta spălat. Dar toate