În pragul ușii, într-o rochie proaspăt călcată și cu părul pieptănat, Vega primește condoleanțele oamenilor, de parcă ei ar avea dreptul să-l jelească mai tare pe Sami. Dă mâna cu toți, mecanic. Privirea îi e apatică, ca și cum cineva ar fi stins lumina în sufletul ei. Din parcare se aud bufnituri, dar nimeni nu le bagă în seamă. Britt-Marie încearcă să o facă pe Vega să mănânce ceva, dar fata nu răspunde nici când o strigă pe nume. Se lasă dusă la masă, așezată pe un scaun, dar trupul reacționează de parcă Vega doarme. Se întoarce instinctiv cu fața spre perete și se încovoaie, evitând orice contact fizic. Bufniturile din parcare se întețesc. Britt-Marie e tot mai deznădăjduită. Fiecare om își trăiește neputința și disperarea în felul său. Pentru Britt-Marie culmea neputinței e să nu poată face pe cineva să mănânce.

Murmurele mulțimii din pizzerie cresc până când le percepe ca pe uragane. Degetele i se întind disperate spre umerii Vegăi ca spre marginea unei prăpăstii, dar fata își ferește trupul. Alunecă tot mai aproape de perete. Privirea se refugiază înăuntru. Farfuria rămâne neatinsă.

Bufniturile se aud încă și mai puternic, de parcă încearcă să spună ceva. Britt-Marie se întoarce nervoasă spre ușă, cu mâinile atât de crispate, încât bandajul i se desprinde de pe degetele rănite. Se pregătește să țipe severă că ajunge odată cu hărmălaia când simte trupul fetei alunecând pe lângă ea, făcându-și loc prin mulțime să iasă.

Afară, sprijinit în cârje, e Max. Își ia avânt și, cu piciorul sănătos, șutează mingea spre peretele bazei de agrement. Mingea se lovește de zid, apoi ricoșează în gardul de lemn cu tricourile albe și se întoarce la el. Tu, dum, dum, așa sună. Tu, dum, dum. Tu, dum, dum.

Ca o inimă.

Când Vega se apropie, Max lasă mingea să treacă pe lângă el, fără să se întoarcă. Mingea se oprește la picioarele fetei. Degetele ating mingea, prin pantofi. Fata se apleacă și atinge cusăturile cu mâna.

•

Apoi începe să plângă în hohote.

•

La o mie de kilometri depărtare, Liverpool câștigă cu cinci la trei.

Omar și Dino sunt primii care intră în joc cu Vega. Mai întâi șovăitori, ca și cum durerea le îngrădește mișcările, dar, în scurt timp, joacă de parcă e o seară obișnuită. Joacă de parcă i-a lovit amnezia, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, pentru că nu știu cum altfel să facă. Vin și alți copii – mai întâi Țestosul și Ben, apoi și alții. Britt-Marie nu-i cunoaște pe unii, dar toți au blugii rupți pe coapse. Joacă așa cum se joacă în Borg.

•

— Britt-Marie, zice Sven, pe un ton formal, cu care nu e obișnuită.

Sven e însoțit de un bărbat foarte înalt. Nemaipomenit de înalt. Britt-Marie nici nu știe dacă e posibil să ai iluminat ca lumea într-o casă cu un astfel de om.

— Ha? zice ea.

Sven i-l prezintă pe unchiul lui Dino. Engleza lui Sven are un accent puternic, dar Britt-Marie nu critică, nu, că nu e ea genul să-i critice pe alții.

— Hello, spune Britt-Marie, singurul cuvânt pe care îl spune, de altfel, în toată conversația.

Nu că Britt-Marie n-ar vorbi engleza. Doar că nu știe cum să o vorbească fără să se simtă ca o prostănacă. Nu știe nici măcar cum se zice „prostănacă” în engleză, de pildă – ceea ce era de demonstrat, din punctul ei de vedere.

Bărbatul foarte înalt, imposibil de înalt, arată spre Dino și îi explică lui Britt-Marie că au trăit în trei țări și șapte orașe înainte să se mute în Borg.

Sven îi traduce binevoitor totul lui Britt-Marie, care înțelege foarte bine engleza, dar îl lasă să-i traducă, de teamă să nu fie nevoită să spună ceva. Colțurile gurii bărbatului înalt zvâcnesc cu tristețe când spune că e o binecuvântare când copiii sunt mici și nu-și amintesc, dar că Dino era suficient de mare să înțeleagă și să-și amintească. Să țină minte de ce au fugit de unde au fugit.

— Zice că Dino nu vorbește. Tot nu vorbește. Doar cu ei… îi explică Sven, arătând spre copiii din parcare.

Britt-Marie își pune o mână peste cealaltă. Bărbatul cel înalt face același lucru.

— Sami, spune bărbatul, de parcă ar cânta fiecare literă cu dragoste.

Genele lui Britt-Marie se îngreunează de lacrimi.

— Zice că Sami a văzut un băiețel mergând singur pe drum. Vega și ceilalți l-au strigat și l-au întrebat dacă vrea să joace fotbal, dar el n-a înțeles. Așa că Sami a șutat încet mingea spre el, iar Dino a șutat înapoi, povestește Sven.

Britt-Marie se uită la bărbatul înalt și rațiunea o împiedică să-i povestească, la rându-i, că odată, când ea și Kent erau la un hotel, a găsit un ziar străin lăsat de cineva și a dezlegat aproape un întreg careu de cuvinte încrucișate în engleză.

— Thank you, spune bărbatul.

— Vrea să-ți mulțumească fiindcă ai antrenat echipa. A însemnat mu…

Britt-Marie îl întrerupe, căci a înțeles ce a zis bărbatul:

— Eu trebuie să mulțumesc.

Sven se apucă să-i traducă bărbatului, dar el îl oprește, căci și el a înțeles ce a zis Britt-Marie. Îi strânge mâna lui Britt-Marie. Se întoarce în pizzerie și o ajută pe Cineva să adune paharele și farfuriile de pe mese.

— Lucrează la spital, în schimbul de noapte. Dino mânca întotdeauna cina cu Vega și Omar, pentru că Sami nu voia ca băiatul să mănânce singur, spune Sven.

Sven își strânge tare buzele.

— A fost o înmormântare frumoasă, spune el apoi, fiindcă așa se spune.

— Foarte frumoasă, întărește Britt-Marie, căci așa se face.

Sven scoate ceva din buzunar și îi întinde lui Britt-Marie. Cheile mașinii ei. Pleoapele îi tremură. Pe fereastră văd BMW-ul lui Kent sosind în parcare.

— Bănuiesc că plecați acasă, tu și Kent, spune Sven, cu privirea undeva, departe.

— E mai bine așa, spune Britt-Marie, mușcându-și obrajii.

Apoi adaugă, totuși:

— Dacă nu mai e nevoie de mine. Dacă nu mai au nevoie de mine… Vega și Omar…

Sven ridică privirea și sufletul