i se face fărâme când realizează că, la întrebarea lui, ea a răspuns întrebând dacă Vega și Omar au cumva nevoie de ea. Nu dacă el are nevoie de ea.

— Eu… eu… desigur, desigur, am vorbit cu cei de la Asistență Socială. Au trimis o fată în Borg, îi explică el sumbru, de parcă a uitat că a venit cu tânăra acasă la copii cu doar câteva zile în urmă.

— Firește, răspunde ea.

— E… o să-ți placă de ea. Am mai lucrat cu ea de câteva ori. E un om bun. Le vrea binele, nu e cum… cum ai crede că sunt cei de la Asistență Socială, spune Sven.

Britt-Marie își șterge sudoarea de pe frunte cu o batistă, ca el să nu bage de seamă că-și șterge ochii.

— I-am promis lui Sami că o să mă-ngrijesc să le fie bine. Am promis… vreau… copiii trebuie să aibă șansa să… Trebuie să fie și o poveste cu soare în viața lor cândva, Sven, spune ea în cele din urmă.

— O să facem tot ce putem. Toată lumea o să facă tot ce îi stă în putință, răspunde el.

— Firește, firește, spune Britt-Marie cu privirea în pantofi.

Sven își învârte chipiul în mâini.

— Fata de la Asistență Socială… da, o să stea câteva zile cu copiii. Până se face ancheta. E foarte amabilă, să nu-ți faci griji, eu… da… m-a rugat să duc eu copiii acasă în seara asta.

Durează câteva secunde până când Britt-Marie înțelege, până când o lovește faptul că nu mai e nevoie de ea.

— Firește, firește. E mai bine așa, firește, șoptește ea.

•

În parcare, Kent tocmai s-a dat jos din BMW. îi vede pe Britt-Marie și pe Sven prin fereastră. Își bagă nesigur mâinile în buzunare și arată de parcă stă la un colț de stradă și nu vrea să admită că s-a rătăcit. Nu s-a priceput niciodată să vorbească despre moarte, Britt-Marie știe. Kent e unul dintre aceia care rezolvă chestiuni practice, dă telefoane, te sărută pe pleoape. Dar nu e genul care simte chestii.

Pare să cântărească dacă să intre în pizzerie sau nu, dar picioarele îl duc în direcția opusă. E gata să se urce înapoi în BMW, dar mingea de fotbal vine rostogolindu-se pe pietriș și se oprește la picioarele lui. La câțiva metri mai încolo e Omar. Kent pune talpa pe minge și îl privește pe băiat. Șutează spre el. Omar oprește mingea cu latul tălpii, astfel încât să ricoșeze înapoi spre Kent.

Treizeci de secunde mai târziu, Kent e în mijlocul copiilor, cu cămașa șifonată și pe trei sferturi scoasă din pantaloni, părul ciufulit și fericirea în privire. Când mingea zboară spre el, la înălțimea genunchiului, își ia avânt și șutează, ratează mingea și trimite în schimb un pantof peste gardul bazei de agrement.

— Sfârșitul lumii și alta nu! murmură Britt-Marie de la fereastră.

Copiii urmăresc pantoful cu privirea. Se întorc spre Kent. El se uită la ei și începe să râdă. Copiii izbucnesc și ei în râs. Kent joacă în continuare doar cu un pantof și, când reușește să înscrie, aleargă în jurul terenului cu Omar pe umeri. Britt-Marie bagă de seamă că soțul ei are o gaură mare în șosetă. Ce-o să zică lumea? Că n-are pe nimeni care să-i zică să-și schimbe șosetele rupte?

Omar îl îmbrățișează un pic prea strâns. Un pic prea mult timp. Așa cum adolescenții au prea puține șanse să o facă dincolo de terenul de sport. Kent îl îmbrățișează și el. Fiindcă fotbalul le dă voie.

•

Sven se întoarce cu spatele la fereastră când îi spune:

— Să nu te superi pe mine, Britt-Marie, că n-am sunat la autorități mai demult. Am vrut să-i dau o șansă lui Sami să rezolve tot. Am crezut că eu… eu… eu… Am vrut doar să-i dau o șansă. Nu te supăra pe mine!

Degetele ei ating aerul dintre ei cât de aproape pot fără să-l atingă.

— Dimpotrivă, Sven. Dimpotrivă.

Sven pare că ar vrea să mai adauge ceva, dar Britt-Marie spune repede:

— Sunt mai mulți copii decât înainte. De unde vin?

Sven își îndeasă chipiul pe cap. Îi stă strâmb.

— Au început să vină după cupă. Tot mai mulți în fiecare seară. Dacă o țin tot așa, în curând Borg o să aibă echipă, o să fie club.

Britt-Marie nu știe ce înseamnă asta, dar sună frumos. Se gândește că i-ar fi plăcut lui Sami.

— Par fericiți. Dincolo de tot ce s-a întâmplat, sunt atât de fericiți când joacă, spune ea nostalgică.

Sven își trece gânditor palma peste barba scurtă. Arată obosit. Britt-Marie nu l-a văzut niciodată obosit. Într-un târziu, colțurile gurii lui se ridică ușor, ochii îi licăresc și spune:

— Fotbalul obligă viața să meargă mai departe. Există mereu un alt meci de jucat. Un alt sezon. Un alt vis că totul poate fi mai bine. E un joc fabulos.

Britt-Marie netezește o cută pe cămașa lui, cu degete ușoare ca niște fluturi, fără să-i atingă trupul sub materialul cămășii.

— Dacă nu ți se pare necuviincios, Sven, aș vrea să-ți pun o întrebare foarte personală, se scuză ea.

— Bineînțeles, spune! zice el cu tristețe.

— Cu ce echipă de fotbal ții?

Fața lui se destinde mirată.

— N-am ținut niciodată cu o echipă anume. Cred că iubesc fotbalul prea mult ca să fac asta. Uneori pasiunea pentru o echipă poate sta în calea iubirii pentru un sport.

Britt-Marie se gândește că i se potrivește unuia ca Sven să creadă mai mult în iubire decât în pasiune. Un polițist care crede mai mult în dreptate decât în lege. Îi șade bine. Dar nu i-o spune.

— Poetic, spune ea doar.

— Am făcut un curs! zice el zâmbind.

Ar avea atâtea să-i spună. Poate că și el. Dar tot ce reușește Sven să mai zică e:

— Vreau să știi, Britt-Marie, că de câte ori îmi bate cineva la ușă, sper să fii tu.

Poate că se gândește să spună ceva mult mai înălțător, dar se abține. Britt-Marie ar vrea să strige după el, dar e prea târziu.

Ușa