•

Britt-Marie își șterge obrajii, ca să nu se vadă că, de fapt, își șterge ochii. Apoi se duce întins spre Cineva. Pizzeria e încă plină de lume. Mama lui Ben și unchiul lui Dino, părinții Țestosului și mulți alții ale căror chipuri Britt-Marie și le amintește vag din tribună, de la meci. Fac ordine și curățenie. Britt-Marie se abține din răsputeri să le dea indicații.

— A fost… cum se zice? Înmormântare frumoasă, nu? spune Cineva, cu o voce stinsă.

— Da, zice Britt-Marie.

Apoi, scoțându-și portofelul, continuă:

— Aș vrea să știu cât îți datorez pentru portieră.

Cineva bate darabana pe marginea scaunului cu rotile.

— Da. M-am gândit, da, Britt-Marie. Eu nu mecanic bun, da? Poate reparat greșit, știi? Mai bine controlezi mașină întâi, da? apoi vii înapoi. Plătești.

— Nu înțeleg, o informează Britt-Marie.

Cineva se scarpină pe obraz, ca să nu vadă nimeni că, de fapt, se șterge la ochi.

— Britt-Marie om cinstit, da? Britt-Marie nu fură. Britt-Marie vine înapoi în Borg, da, eu știu! Ca să plătească.

Britt-Marie își pune portofelul înapoi în geantă. Scoate o batistă. Se întoarce cu spatele.

— Firește. Firește.

Ar vrea să-și facă de lucru cu curățenia, dar își dă seama cu durere că necunoscuții din pizzerie au făcut deja curat. Cineva le-a dat sarcini de lucru și acum nu mai e nimic de făcut.

•

Nu mai e nevoie de Britt-Marie aici.

•

Rămâne în pragul ușii până când copiii termină jocul și se îndreaptă spre casă, unul câte unul. Puțin mai încolo, Sven îi așteaptă răbdător pe Vega și Omar. Le dă tot timpul din lume. Vega se urcă direct în mașină și trage portiera după ea, dar Omar mai zăbovește o vreme. Își trece degetele peste tricourile albe. Se apleacă și ia o lumânare care s-a stins, o aprinde de la o alta și o pune la loc. Când se ridică, o vede pe Britt-Marie în ușa pizzeriei. Mâna i se ridică abia perceptibil în semn de salut. Salutul unui tânăr mai mult decât al unui copil. Britt-Marie îi face și ea cu mâna, având grijă să nu vadă Omar că plânge.

Iese în parcare în timp ce mașina de poliție o ia spre casa copiilor. Kent o așteaptă. E transpirat, poalele cămășii șifonate îi atârnă afară din pantaloni și are, în continuare, doar un singur pantof. Arată ca sărit de pe fix. Îi amintește de cum era când erau copii. Nici pe vremea aceea nu-i păsa de ce ziceau alții. Lui Kent nu i-a fost niciodată teamă să se facă de râs. N-a avut niciodată nevoie de aprobarea nimănui, decât de a lui Britt-Marie.

O ia de mână și o sărută pe pleoape. Britt-Marie suspină:

— Vega e speriată, chiar dacă pare mai mult furioasă. Omar e furios, deși pare mai mult speriat.

— O să fie bine, îi șoptește Kent, cu buzele în părul ei.

— I-am promis lui Sami că o să am grijă să le fie bine, zice Britt-Marie, plângând în hohote.

— O să le fie, trebuie doar să lași autoritățile să-și facă treaba, spune el liniștit.

— Știu, firește, știu, șoptește ea.

— Nu sunt copiii tăi, scumpo! spune Kent.

Britt-Marie nu răspunde. Pentru că știe că are dreptate. Normal că știe. Se îndreaptă de spate, își șterge ochii cu batista, își netezește o cută pe fustă și câteva pe cămașa lui Kent. Se adună, își împreunează mâinile și spune:

— Mai am o treabă. Mâine, în oraș. Dacă nu e prea mare deranjul…

— Merg cu tine, spune el.

— Nu e musai să te ții după mine peste tot, Kent, spune ea.

— Ba da, o contrazice el.

Apoi zâmbește. Britt-Marie încearcă și ea să zâmbească.

•

Dar, când Kent se îndreaptă spre BMW, Britt-Marie rămâne pe loc, cu călcâiele înfipte în pietrișul parcării și spune, pe tonul cu care vorbește Britt-Marie când consideră că totul are o limită:

— Nu, Kent, în niciun caz! Bagă-ți mințile-n cap! Nu merg nicăieri cu tine dacă nu-ți pui ambii pantofi în picioare! Acum!

Un lucru ciudat când vine vorba de așezări la șosea este că poți găsi la fel de multe motive să pleci ca și scuze să rămâi. Unii oameni nu știu cum să plece mai repede, alții fac tot ce pot să rămână.

•

Va mai dura o săptămână după înmormântarea lui Sami până când Britt-Marie în sfârșit se va urca în mașina albă cu portieră albastră și va ieși pe șoseaua care pleacă din Borg în două sensuri. Trebuie neapărat spus aici că n-a fost vina angajaților Consiliului Local, ei n-au încercat decât să-și facă datoria. Nu e vina lor că nu sunt obișnuiți cu acuratețea cu care Britt-Marie bifează puncte pe listele ei.

În prima zi, luni, tânărul care lucrează temporar la secretariat o privește de parcă Britt-Marie îl ia peste picior. Secretariatul deschide la ora 08.00, așa că Britt-Marie și Kent sunt acolo la 08.02, fiindcă Britt-Marie n-a vrut să pară agresivă.

— Borg? spune tânărul, pe tonul unuia care pronunță un nume de făptură din povești.

— Drăguță, nu se poate să lucrezi la Consiliu și să nu știi că Borg ține de voi! spune Britt-Marie.

— Eu… nu sunt de aici. Sunt angajat doar temporar, o lămurește tânărul.

— Ha! Și ți se pare, firește, că asta e o scuză să nu știi nimic! dă din cap Britt-Marie înțelegătoare.

Când Kent o înghiontește prietenos și îi șoptește să încerce să fie mai diplomată, Britt-Marie îi zâmbește binevoitoare tânărului și îi spune:

— Curajos din partea dumitale să-ți pui cravata aceea! Arată de-a dreptul ridicol!

După care urmează un schimb de replici care nu s-ar putea descrie drept tocmai „diplomatice”. Dar, în cele din urmă, Kent reușește atât de bine să-i calmeze pe ambii combatanți, încât tânărul promite să nu cheme paza, iar Britt-Marie promite să nu-i mai dea cu poșeta în cap încă o dată.

Un lucru ciudat când vine vorba de așezări la șosea este că nu e nevoie să locuiești prea