mult în ele ca să te scoată din minți faptul că tinerii habar n-au de existența lor. Că nu știu că sunt acolo.

— Am venit să solicit construirea unui teren de fotbal în Borg, pricepi dumneata? îi explică Britt-Marie, cu toată răbdarea de care e în stare.

Îi arată lista ei. Tânărul caută ceva într-un dosar. Se întoarce demonstrativ spre Kent și spune ceva despre un anumit comitet care e ocupat cu o ședință.

— Până la ce oră? vrea să știe Britt-Marie.

Tânărul se uită iar în dosar.

— E o ședință cu mic dejun. Deci până pe la zece, gen.

— Zece? Stau și mănâncă micul dejun până la zece? Păi nu-i de mirare că nu faceți nimic pe-aici, comentează Britt-Marie binevoitoare.

După care au fost nevoiți să părăsească incinta, căci tânărul și-a încălcat promisiunea și a chemat agentul de pază.

•

Se întorc la ora zece. Află că mai sus-numitul comitet a intrat într-o altă ședință până la prânz. Revin după prânz și constată că, din nou, comitetul are consfătuiri până la închiderea programului. Britt-Marie îi explică mai clar tânărului de la secretariat chestiunea terenului de fotbal, întrucât nu i se pare normal să ia o zi întreagă rezolvarea unei astfel de chestiuni. Agentul de pază chemat din nou de tânăr consideră că Britt-Marie exagerează ușor cu claritatea și îl avertizează pe Kent că, dacă Britt-Marie mai face odată ce a făcut, va fi nevoit să-i confiște poșeta. Kent rânjește și îi spune agentului de pază că e un bărbat mult mai curajos decât el. Britt-Marie nu știe dacă să se simtă mândră sau jignită.

— Ne-ntoarcem mâine, scumpo, nu-ți face griji, o liniștește Kent după ce pleacă.

Britt-Marie dă din mână a pagubă.

— Ai întâlnirile tale de afaceri, Kent. Trebuie să plecăm acasă, îmi dau seama, firește că-mi dau seama. Doar că aș vrea să…

Trage atât de adânc aer în piept, încât ai zice că trage direct de pe fundul poșetei.

— Pe Vega nu o doare când joacă fotbal.

— Ce n-o doare? întreabă Kent.

— Nimic, răspunde Britt-Marie.

Capul mare al lui Kent se coboară gânditor.

— N-are nimic, scumpo. Ne-ntoarcem mâine.

Britt-Marie își îndreaptă bandajul pe mână.

— Sunt conștientă că nu mai au nevoie de mine. Firește că sunt conștientă, Kent. Dar aș vrea să le pot da ceva. Aș vrea să le pot da un teren de fotbal.

— Ne-ntoarcem mâine, repetă Kent și îi deschide galant portiera.

— Nu, nu, ai întâlnirile tale de afaceri, îmi dau și eu seama, trebuie să mergem acasă, oftează ea.

Kent se scarpină absent în creștet. Tușește ușor încurcat. Se uită fix la chederul de cauciuc dintre geamul ferestrei și metalul portierei și spune:

— Adevărul e, scumpo, că am o singură întâlnire de afaceri. Cu un vânzător de mașini.

— Ha! Nu știam că ai de gând să cumperi o mașină nouă, spune ea.

— Nu cumpăr. O vând pe-asta, spune Kent, arătând spre bordul BMW-ului.

Chipul îi e întristat, de parcă știe că așa se cade să fie după o asemenea declarație. Dar, când ridică nepăsător din umeri, e ca un băiețandru care tocmai s-a eliberat de o povară:

— Firma a dat faliment, scumpo! Am încercat s-o salvez cât am putut, dar… mda. Știi și tu… criza financiară.

Britt-Marie rămâne cu gura căscată.

— Și ce o să faci?

Kent zâmbește, tânăr și lipsit de griji:

— O iau de la capăt, doar asta se face, nu? Cândva n-aveam nimic, mai ții minte?

Britt-Marie își amintește. Degetele ei le caută pe ale lui. Sunt bătrâni, dar el râde:

— Am clădit o viață întreagă din nimic. Pot s-o fac din nou.

Îi ia mâinile într-ale lui și o privește în ochi când îi spune:

— Pot să fiu din nou bărbatul ăla, scumpo!

Sunt la jumătatea drumului dintre oraș și Borg când Britt-Marie se întoarce și îl întreabă cum s-a descurcat Manchester United. Atunci Kent izbucnește în râs. Și e minunat.

— Aș, s-a dus dracu’ tot! Cel mai prost sezon din ultimii douăzeci de ani. Antrenorul o să fie concediat mintenaș.

— Cum așa? întreabă ea.

— Au uitat ce i-a făcut o echipă de succes, răspunde el.

— Și-atunci ce-i de făcut? întreabă ea.

— Trebuie s-o ia de la capăt! spune el.

•

Kent închiriază o cameră pentru o noapte la părinții Țestosului. Britt-Marie nu-l întreabă dacă vrea să înnopteze la Bancă, pentru că îi spune el singur că nu vrea, fiindcă „tipa oarbă îl bagă oleacă în sperieți”.

A doua zi se întorc la Consiliu. Și a treia. Cu siguranță cei de la Consiliu se gândesc că Britt-Marie și Kent se vor lăsa păgubași odată și odată, dar oamenii aceia nu înțeleg greutatea listelor scrise cu pixul. În a patra zi reușesc să fie primiți în audiență de un bărbat cu sacou, care e membru al comitetului. Pe la prânz, bărbatul cheamă un alt bărbat și o femeie, și aceștia îmbrăcați în sacouri. Nu se știe dacă i-a chemat dată fiind experiența lor în domeniu sau doar ca să-și micșoreze riscul de a fi nimerit când Britt-Marie încearcă din nou să lovească pe cineva cu poșeta.

— Am auzit multe lucruri bune despre Borg. Pare un loc cu adevărat șarmant, spune femeia încurajator, ca și cum satul aflat la douăzeci de kilometri de biroul ei ar fi o insulă exotică unde se poate ajunge doar prin magie.

— Am venit în legătură cu terenul de fotbal, declară Britt-Marie.

— Aha, spune femeia cu sacou.

— Nu am bugetat așa ceva, spune celălalt bărbat cu sacou.

— După cum v-am spus deja, întărește primul bărbat cu sacou.

— Atunci o să vă rog să bugetați! îi somează Britt-Marie.

— Exclus! Cum ar fi? Ar însemna să modificăm toate bugetele! spune îngrozit al doilea sacou.

Femeia cu sacou zâmbește și o întreabă pe Britt-Marie dacă dorește cafea. Britt-Marie nu vrea. Femeia zâmbește și mai larg.

— Din câte știm, Borg are deja teren de fotbal.

Al doilea sacou țâțâie nemulțumit printre dinți, apoi aproape țipă:

— Nu! S-a vândut terenul, când se făceau prospecțiuni să se construiască locuințe.

— Atunci o să vă rog să-l cumpărați înapoi! spune Britt-Marie.

Țâțâitul din buze