Cum se crăpă de ziuă, pionierii, bine înarmaţi, se duseră pe ţărm, pînă la şirul de stînci care ieşeau din apă. Casa de Granit, aşezată drept în bătaia soarelui, avea să fie luminată în curînd de primele raze. Într-adevăr, înainte de ora cinci, ferestrele casei, cu obloanele închise, se zăriră prin perdeaua de frunziş.

Privind ferestrele, totul li se părea normal. Dar, cînd văzură că uşa, pe care o închiseseră înainte de plecare, era acum larg deschisă, scoaseră cu toţii un strigăt puternic.

Nu mai rămînea nici o îndoială că cineva pătrunsese în Casa de Granit.

Scara superioară, întinsă de obicei de la ieşitura zidului de granit pînă la uşă, era la locul ei, dar scara inferioară fusese scoasă şi ridicată pînă în prag. Era vădit că musafirii nepoftiţi au ţinut să se pună la adăpost de orice surpriză. Nu era însă cu, putinţă să se stabilească cine erau şi cîţi erau, deoarece nimeni nu se arătă privirii.

Pencroff strigă din nou.

Nici un răspuns.

— Golanii! strigă marinarul. Dorm şi nu le pasă, ca şi cînd ar fi la ei acasă ! Hei! Piraţi, bandiţi, tîlhari !

În clipa aceea, se lumină complet, şi faţada Casei de Granit fu inundată de razele soarelui. Dar, atît înăuntru, cît şi afară, totul era liniştit.

Pionierii se întrebau dacă în Casa de Granit se afla sau nu cineva, cu toate că poziţia scării arăta lămurit că ocupanţii, oricare ar fi fost ei, nu putuseră fugi. Dar cum să ajungă pînă la ei ?

Lui Harbert îi dădu atunci în gînd să lege o frînghie de o săgeată şi să arunce această săgeată în aşa fel, încît să se înfigă în prima treaptă a scării, care atîrna în pragul uşii. Ar putea apoi să tragă de sfoară în aşa fel, încît să readucă scara la pămînt şi să restabilească legătura cu Casa de Granit.

Altceva nu puteau să facă şi, cu puţină îndemînare, lucrul trebuia să izbutească. Din fericire, arcul şi săgeţile fuseseră depuse într-un coridor al Căminului, unde se aflau de asemenea cîţiva zeci de coţi de frînghie împletită din foi de hibiscus. Pencroff desfăşură frînghia şi fixă un capăt al ei de o săgeată bine ascuţită. Apoi, Harbert puse săgeata în arc şi ochi cu mare grijă extremitatea de jos a scării.

Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Pencroff şi Nab se retrăseseră în aşa fel, încît să observe tot ce se petrecea în Casa de Granit. Reporterul ţinea sub observaţie uşa, cu carabina gata de tragere.

Arcul se încorda şi săgeata şuieră, tîrînd după sine frînghia. Ţinta fiind bine ochită, săgeata se înfipse în locul dorit.

Harbert izbutise, dar cînd frînghia începu să tragă scara, un braţ trecu repede prin crăpătura uşii, o apucă şi o trase înăuntru.

— Mizerabile! strigă marinarul. Mi se pare că nu mai ai mult de aşteptat pînă să te lovească un glonte.

— Dar cine-o fi ? întrebă Nab.

— Cine ? N-ai văzut ?

— Nu.

— Păi, e o maimuţă ! Locuinţa noastră a fost ocupată de maimuţe, care s-au urcat pe scară în lipsa noastră !

În aceeaşi clipă, parcă pentru a întări cele spwse de marinar, vreo trei-patru maimuţe deschiseră obloanele şi se arătară la ferestre, salutînd cu mii de strîmbături pe adevăraţii proprietari.

— Ştiam că e doar o farsă ! strigă Pencroff. Dar farsorul ăsta va plăti pentru toţi ceilalţi !

Marinarul întinse puşca, ochi repede una din maimuţe şi trase. Celelalte dispărură, afară de una care, lovită mortal, căzu pe plajă.

Nu mai rămînea îndoială că animalul doborît făcea parte din specia antropomorfelor, denumite astfel din pricina asemănării lor cu omul. Harbert, cu vastele-i cunoştinţe în domeniul zoologiei, declară că această maimuţă mare era un urangutan.

— Ce animal minunat ! strigă Nab.

— Minunat, dacă vrei tu, răspunse Pencroff, dar încă nu văd cum ne vom întoarce acasă.

— Harbert e un bun ţintaş, spuse reporterul, şi arcul lui este aici. Să mai încerce.

— Bine, dar maimuţele sînt. şirete! strigă Pencroff. Ele n-o să mai stea la fereastră, aşa că n-o să le putem ucide. Ah, cînd mă gîndesc la pagubele pe care pot să le facă în camere şi în magazie...

— Răbdare ! răspunse Cyrus Smith. Lighioanele astea nu ne pot ţine multă vreme în încurcătură !

— N-am să mă liniştesc decît atunci cînd' am să le văd afară, răspunse marinarul. Şi apoi, cine ştie cîţi caraghioşi din ăştia sînt acolo sus ?

Ar fi fost greu să i se răspundă lui Pencroff şi tot atît de greu să se reînceapă tentativa cu săgeata, căci extremitatea inferioară a scării fusese trasă înăuntru şi, cînd încercară din nou să smucească frînghia, ea se rupse, iar scara rămase sus.

Mai trecură două ore, în timpul cărora maimuţele avură grijă să nu se arate; dar ele erau tot acolo, şi de cîte ori îşi furişau un bot sau o labă prin uşă, erau întîmpinate cu salve de puşcă.

— Să ne ascundem, spuse atunci inginerul. Poate că maimuţele ne vor crede plecaţi şi vor ieşi din nou. Spilett şi Harbert. să stea la. pîndă după stînci şi să. tragă cum va apare vreuna.

Sfaturile inginerului fură urmate;, reporterul şi tînărwl, cei mai buni. ochitori ai coloniei, se aşezară la. pîndă. între timp, Nab, Pencroff şi Cyrus Smith se urcară pe platou îndreptîndu-se spre pădure ca să vîneze puţin, căci sosise ora mesei, şi proviziile lor se sfîrşiseră.

Vînătorii se întoarseră peste o jumătate de ceas cu cîţiva porumbei, pe care înfipseră cum putură. Între timp, nu se arătase nici o maimuţă.

Cît timp Gédéon Spilett şi Harbert mîncară, Top stătu de strajă sub ferestre. După masă, ţintaşii noştri se întoarseră la postul lor.

După alte două ore, situaţia era aceeaşi. Maimuţele nu dădeau nici un semn de viaţă, parcă dispăruseră de acolo, speriate, probabil, de moartea uneia dintre ele şi de focurile de puşcă. Stăteau ascunse în fundul camerelor Casei de Granit sau chiar în magazie. Şi cînd se gîndiră pionierii la bogăţiile care se aflau în magazie, ajunseră, cu toată stăruinţa inginerului de a-şi