— Începe să fie destul de neplăcută povestea asta, spuse în cele din urmă reporterul. Şi poate să mai ţină mult.

— Totuşi, trebuie să-i gonim pe tîlharii ăştia strigă Pencroff. Oricît de numeroşi ar fi, le venim noi de hac, dar pentru asta ar trebui o luptă corp la corp ! Nu-i nici un mijloc să ajungem pînă acolo ?

— Ba da, răspunse atunci inginerul, străfulgerat de un gînd.

— Ei, dacă există, e desigur şi cel mai nimerit, spuse Pencroff, căci tot nu ştim ce să facem. Spuneţi-l!

— Să încercăm să pătrundem în Casa de Granit prin fostul canal de scurgere al lacului, răspunse inginerul.

— Ei! Mii de draci! strigă marinarul. Cum de nu m-am gîndit la una ca asta ?

Era într-adevăr singurul mijloc de a intra în Casa de Granit, pentru a goni maimuţele de acolo. E drept că intrarea canalului fusese închisă cu un zid de stînci cimentate, pe care acum se vedeau nevoiţi să-l sacrifice, dar pe care îl puteau reface. Din fericire, inginerul nu-şi pusese încă în aplicare planul său, care prevedea camuflarea acestei intrări prin inundarea porţiunii de teren respective. Altfel, lucrurile n-ar fi mers chiar atît de uşor.

Trecuse de amiază, cînd pionierii, înarmaţi cu tîrnăcoape şi hîrleţe, părăsiră Căminul şi trecură pe sub ferestrele Casei de Granit. După ce îi porunciră lui Top să rămînă la postul său, se îndreptară spre platoul Grande-Vue.

Dar nu făcuseră nici cincizeci de paşi, cînd auziră lătratul furios al cîinelui. Suna ca o chemare desperată.

Se opriră numaidecît.

— Repede înapoi! spuse Pencroff. O luară cu toţii la fugă spre casă.

Ajunşi la cotitură, ei constatară că situaţia se schimbase.

Într-adevăr, maimuţele, speriate deodată de o pricină necunoscută, căutau să fugă. Vreo două, trei alergau şi săreau de la o fereastră la alta, cu sprinteneala unui acrobat. Ele nici nu căutau măcar să pună scara la loc şi să coboare pe unde se urcaseră. Groaza pe care o resimţeau le făcuse să uite de ea. Cinci sau şase dintre ele erau acum în bătaia puştilor şi pionierii, ochind u-le cu uşurinţă, traseră. Unele, rănite sau moarte, căzură în interiorul camerelor, scoţînd ţipete îngrozitoare. Celelalte se prăvăliră în afară şi peste cîteva minute totul te făcea să presupui că nu mai rămăsese nici una vie în Casa de Granit.

Pencroff izbucni din nou în urale.

— Lasă uralele, spuse Gédéon Spilett.

— De ce ? Le-am omorît pe toate !

— Foarte bine, dar cu asta tot n-am izbutit să ajungem în casă.

— Să mergem la canal ! spuse Pencroff.

— Bineînţeles, răspunse inginerul. Deşi ar fi fost mai bine...

În aceeaşi clipă, ca un răspuns la observaţia lui Cyrus Smith, zăriră scara alunecînd pe pragul uşii, apoi desfăşurîndu-se şi căzînd pînă jos.

— Ei ! Ciudat lucru ! strigă marinarul, uitîndu-se la Cyrus Smith.

— Cam prea ciudat! murmură inginerul, repezindu-se cel dintîi spre scară.

— Băgaţi de seamă, domnule Cyrus ! strigă Pencroff. Poate că mai sînt cîteva pe acolo...

— Vom vedea, răspunse inginerul, fără să se oprească.

 Toţi tovarăşii îl urmară şi peste un minut se aflau în pragul uşii.

Căutară peste tot. Nu era nimeni în camere şi.nici în magazie. Spre bucuria lor, constatară că magazia nu fusese răscolită de maimuţe.

— Dar cu scara cum se explică ? strigă marinarul. Cine ne-o fi aruncat-o ?

În clipa aceea, se auzi însă un ţipăt şi o maimuţă uriaşă, care se ascunsese, dădu buzna în sală, urmărită de Nab.

— A ! Hoaţa ! strigă Pencroff. Şi cu toporul în mînă, era cît pe aci să crape capul animalului, cînd Cyrus Smith îl opri, spunîndu-i:

— Cruţ-o, te rog, Pencroff !

— Să cruţ această dihanie ?

— Da ! Ea ne-a aruncat scara !

Inginerul spusese aceasta cu o voce atît de ciudată, încît era greu de ştiut dacă vorbeşte serios sau nu.

Totuşi, ei se aruncară asupra maimuţei, care după scurt timp fu trîntită la pămînt şi legată cobză.

— Uf, grea luptă ! strigă Pencroff. Şi acuma ce facem cu acest maimuţoi ?

— Un ajutor în gospodărie, răspunse Harbert.

Şi vorbind astfel, tînărul nu glumea, căci el ştia cîte servicii poate să îndeplinească o astfel de maimuţă, care de obicei e foarte deşteaptă.

Pionierii se apropiară de ea şi-o observară cu atenţie. Era un urangutan. Maimuţele din această familie sînt de o inteligenţă aproape omenească. Folosite la treburile casei ele servesc la masă, mătură odăile, curăţă hainele şi ghetele, se servesc de cuţit, de furculiţă şi lingură şi le place chiar vinul.

Maimuţoiul, legat fedeleş în sala mare a Casei de Granit, era un exemplar mare şi frumos, înalt de vreo şase picioare, cu pieptul lat şi trupul bine proporţional Ochii lui, ceva mai mici decît ai unui om, străluceau de inteligenţă; dinţii săi albi luceau sub mustaţă şi avea o barbă scurtă şi creaţă.

— Frumos băiat spuse Pencroff. Dacă i-am cunoaşte barem limba pe care o vorbeşte, am putea să ne înţelegem cu el

— Atunci, spuse Nab, e lucru serios ? îl vom lua la noi ?

— Da, Nab, răspunse zîmbind inginerul.

— Nădăjduiesc că ne va fi de ajutor, adăugă Harbert. Pare tînăr, aşa că va fi uşor de domesticit.

— Şi ne vom purta bine cu el, nu-i aşa ? spuse Pencroff, căruia îi trecuse supărarea. Apoi, apropiindu-se de urangutan, îl întrebă: Ei, băiete, ce mai faci ?

Urangutanul răspunse printr-un mîrîit, dar nu părea să fie în toane prea rele.

— Vrei să faci parte din colonie ? întrebă marinarul'.

Maimuţa mîrîi din nou.

— Şi te mulţumeşti numai cu mîncare ? Urmă un al treilea mîrîit afirmativ.

— Conversaţia cu el e cam monotonă, observă Gédéon Spilett.

— Da, e adevărat! Dar mai tîrziu va vorbi prin gesturi, răspunse Pencroff.

Astfel, colonia se îmbogăţi cu un nou membru, care avea să-i aducă nenumărate servicii. în amintirea altei maimuţe pe care o cunoscuse, marinarul ceru să i se dea numele de Jupiter şi s-o strige mai scurt: Jup !

Astfel fu instalată şi maimuţa Jup în Casa de Granit.

CAPITOLUL VII

Planuri. Un pod peste rîul Mercy, Platoul GrandeVue devine insulă. Podul mobil. Recolta de grîu. Pîrîul.