– Sus păpuşa, amice! (Micuţul îşi pune prieteneşte caraba pe umărul lui Dalin. Acesta arată ca o găină beteagă căreia i s-au luat ouăle.) Fruntea sus! O să fii bogat şi-o să-ţi poţi alege singur culoarea pereţilor casei tale.

– Oare avem o şansă cât de mică să scăpăm cu bine din povestea asta? întreabă Gregor deznădăjduit, ridicând privirea la munţii cu creste argintii.

– Nu sunt profet, mârâie Comisarul, iritat peste măsură. Înainte de toate va trebui să trecem prin urechea aia de ac până nu se pun poteraşii pe pârâit la staţia lor de radio.

– Îi putem face ferfeniţă cât ai clipi, sare Porta cu gura, optimist ca de obicei. Avem două căruţe, P-IV, Pantherul si sania blindată. Suntem o armată în toată regula. Ăia de colo n-au decât un tunuleţ băşinos de munte, şi cu siguranţă nici un obuz perforant. Nu vor reuşi decât să ne zgârie niţel vopseaua.

– Staţia radio, fir-ar să fie, staţia radio! strigă furios Comisarul. Încă înainte de a se stinge zgomotul primului nostru obuz îşi vor alarma baza şi ne vom trezi cu o întreagă divizie pe cap, susţinută de bombardiere de vânătoare! O să colcăie vânătorii de capete prin munţii ăştia ca muştele pe-un rahat cald.

– Cine zice să folosim tunurile? se răţoieşte Porta. O să ne apropiem frumos de ei cu trapele deschise ca să-şi închipuie că suntem de-ai lor. Pe urmă, când vom fi destul de aproape, ne punem pe ei cu Balalaicile şi cu Ghitarele. Şi s-a zis cu mongoloizii!

– Niet, face Comisarul, clătinând din cap cu părere de rău. Se vede de la o poştă că nu-i ştii pe vânătorii de capete. De îndată ce ne vor zări, va fi transmis prin radio un raport şi undeva se va găsi careva care să-şi închipuie cam cine am putea fi noi. În Rusia nu mişcă nimeni fără ca OGPU să fie la curent. Ce crezi că se va întâmpla când n-or să mai poată stabili legătura prin radio cu compania pe care vom fi lichidat-o? Ascultă-mă pe mine! Va sări totul în aer.

– Nu cumva crezi că ăştia ne caută pe noi? iscodeşte Bătrânul, şovăielnic. Atunci pe cine?

– Pe noi, categoric nu, răspunde Comisarul. E una din patrulele alea blestemate de adulmecare, care nu caută nimic anume, ci vânează pe oricine fără propusk{65} în regulă. Îşi împinge pe ceafă căciula de blană.

Ochii săi metalici încep dintr-o dată să sclipească şiret.

– Cred c-am dibuit-o, spune el, după o lungă pauză. Un dezastru natural! Baza lor ar putea înghiţi una ca asta!

– Nu ţi se pare un dezastru suficient să fii zburătăcit spre veşnicie cu o ploaie de plumbi? face Porta râzând sec şi mângâindu-şi automatul;

– Desigur, dar în cazul nostru nu putem folosi un asemenea dezastru.

– Dacă vreţi să ascultaţi şi părerea mea, vă spun c-ar trebui s-o ştergem cât ne ţin picioarele, se smiorcăie Albert, cu o voce răguşită. Îşi trage mai bine pe faţă masca pentru zăpadă.

– Ce mimoze sunteţi şi voi! urlă Porta, capsat. Eu încerc să vă îmbogăţesc, aşa. Încât să-i faceţi pentru tot restul vieţii pa şi pusi Armatei ăsteia puturoase, şi voi vă tolăniţi pe plajă hârjonindu-vă cu târfe de lux. Când v-aţi apucat de-o treabă, atunci duceţi-o la bun sfârşit. Paniemaiu? Pământul e rotund şi dacă nu sunteţi isteţi riscaţi să cădeţi de pe el. N-aţi fi deloc inspiraţi să vă daţi bătuţi acum doar pentru că o gloată de indieni din tribul "Ciorapii Împuţiţi" hoinăresc pe nişte doage de butoi. Hai să-i dăm bătaie. S-a făcut ziuă!

Und wenn die ganze Erde hebt,

und die Welt sich aus den Angeln hebt,

das kann doch einen Goldsucher nicht erschüttern!

Keine Angst, keine Angst, Rosemarie…{66}

fredonează Micuţul dus pe gânduri, bătând cu degetele darabana pe Kalaşnikov.

– Am putea-o lua pe cărarea aia şerpuită care suie printre ruine? întreabă Barcelona, arătând cu degetul.

– Da, dac-ai fi o capră de munte căzută-n cap, răspunde Comisarul. Pe vremea asta de iarnă, nimeni nu răzbate fără a trece prin strâmtoare, şi-apoi avem în faţă marea Paritip{67}, dar pentru moment nu discutăm despre asta. Să ştiţi doar că nu e pentru oameni slabi de înger şi de alte alea, iar când e legănata de vânt se scapă pe ei şi cei mai daţi dracului.

– "Paritip"? Ce naiba-i aia "paritip"? vrea să ştie Porta.

– Aşteaptă s-o vezi! rânjeşte "Degerilă". Te-ar putea face până şi pe tine să fi preferat să rămâi acasă. Asta dacă nu eşti un scrântit din ăla evlavios care-şi închipuie că moartea-i mai bună decât viaţa.

Und noch bei Petrus wollen wir

den Würfelbecher schwingen…{68}

cântă Micuţul, sărutând o grenadă de mână.

– Gura, idioţi nenorociţi! spumegă Bătrânul, trântind cu patul automatului în zăpadă.

– Nici măcar să cântăm nu ne laşi, boscorodeşte Micuţul. Comisarul se aruncă în zăpadă între Bătrânul şi "Degerilă" şi trasează o schiţă cu vârful baionetei.

– O avalanşă, exclamă surprins Bătrânul, cercetând planul bănuitor. Crezi că s-ar putea stârni?

– E singura noastră şansă, răspunde Comisarul. Acolo sus zac tone întregi de zăpadă care nu aşteaptă decât să cadă, dacă mai punem şi noi niţel umărul.

– Fir-ar dracu' al dracului! izbucneşte Porta, lingându-şi buzele crăpate de ger. Începe să-mi pice fisa. O avalanşă. Ptiu, drace! Vânătorii de capete din vale o să fie daţi de-a dura până-n Paradis. Iar sfântul Petru şi Isus vor cădea pe spate când or să năvălească ăia cu tot mormanul lor de zăpadă!

– Cât explozibil avem? întreabă Bătrânul, ridicându-se.

– Trei cutii pline, răspunde Barcelona. Destul pentru a trimite tot Kremlinul pe lună!

– O cutie cu zece bucăţi e de-ajuns, spune Bătrânul.

– Prinde! zbiară Micuţul, aruncând un pachet cu explozibil în poala Bătrânului.

– Eşti nebun de-a binelea? strigă Comisarul îngrozit, aruncându-se fulgerător după o stânca cât toate zilele. La temperatura asta? Oricine ştie că explozibilul s-a putut strica până acum şi poate exploda la cea mai mică atingere.

– Nu te consuma, zâmbeşte Porta. Noi nu trebuie să ne supunem legilor clasice, aşa c-am schimbat niţel compoziţia.

Ceea ce-am meşterit noi i-ar fi făcut pe inventatori să se scape pe ei de groază, dar am aflat, pe când ne făceam veacul pe acolo pe unde i-ar îngheţa hodrobelele şi unui ren,