o extremă şi fiind depăşită de cealaltă cu aceeaşi parte din fiecare extremă; iar a doua depăşind o extremă cu acelaşi număr cu care este depăşită de către cealaltă. Din aceste relaţii au apărut, în [36b]intervalele iniţiale, intervalele de 3/2, 4/3 şi 9/8. Apoi el a completat toate intervalele de 4/3 cu intervalul de 9/8, lăsând în fiecare o fracţie, astfel încât intervalul rămas al acestei fracţii îşi are termenii în proporţia numerică 256/24371. Şi astfel amestecul din care a tăiat toate aceste părţi, a fost folosit integral. Toată această compoziţie a tăiat-o în două, de-a lungul ei, şi — încrucişând cele două părţi în mijlocul lor, asemenea literei X — le-a curbat pe fiecare în câte un singur cerc şi a [36c]unit extremităţile fiecăruia astfel încât fiecare cerc să se închidă şi să se întâlnească cu celălalt în punctul opus intersecţiei lor. Apoi le-a cuprins într-o mişcare circulară, uniformă, în jurul unui centru fix; iar pe unul din aceste cercuri l-a făcut exterior şi pe celălalt interior. El a hotărât ca mişcarea cercului exterior să fie cea a naturii identicului şi mişcarea cercului interior — cea a naturii diferitului. Mişcării identicului i-a dat un sens către dreapta pe direcţia laturii, iar mişcării diferitului un sens către stingă pe direcţia diagonalei. Dar supremaţie i-a dat mişcării identicului şi [36d]uniformului, căci acesteia singură i-a îngăduit să fie nedivizată. În schimb, a divizat mişcarea internă de şase ori în şapte cercuri inegale, fiecare interval corespunzând unui interval dublu şi triplu, fiind trei intervale duble şi trei triple. El a orânduit ca cercurile să se mişte în sensuri opuse unul faţă de altul, trei dintre ele având aceeaşi viteză, iar restul de patru având viteze diferite atât unele faţă de altele cât şi faţă de celelalte trei, dar mişcându-se potrivit proporţiei.

După ce întreaga alcătuire a fost terminată potrivit gândului făuritorului, acesta a început să clădească în interiorul sufletului tot ceea ce era corporal şi, făcând [36e]să coincidă centrul sufletului cu cel al corporalului, le-a armonizat. Iar sufletul s-a amestecat pretutindeni cu universul, din centru până la extremităţile acestuia, înfăşurându-l din afară în cerc şi făcându-l să se învârtească în sine. Cu acest început divin şi-a început sufletul viaţa sa raţională şi fără odihnă, pentru vecie. Şi astfel corpul universului s-a născut vizibil, iar sufletul invizibil, suflet ce participă la raţiune şi [37a]armonie — cel mai bun dintre cele născute, zămislit de către cel mai bun dintre cele inteligibile şi veşnice.

Aşadar, sufletul — fiind amestecat din aceste trei părţi: din natura identicului şi a diferitului şi din existenţă; fiind divizat şi îmbinat potrivit proporţiei şi învârtindu-se în jurul lui însuşi — ori de câte ori este în contact cu ceva care are o existenţă divizibilă sau cu ceva care are o existenţă indivizibilă, se pune în mişcare [37b]în întregul lui şi spune: prin raport la ce anume, şi cum, şi în ce scop, şi când se întâmplă ca ceva să fie definit ori ca identic, ori ca diferit faţă de indiferent ce lucru dat, cu care el este identic sau de care se deosebeşte, fie acesta din rândul celor care devin, fie din acela al celor veşnic aceleaşi.

Astfel se produce un raţionament deopotrivă de adevărat, atât cu privire la ceea ce este diferit, cât şi cu privire la ceea ce este identic, şi care este purtat fără glas şi sunet în ceea ce se mişcă de la sine. Ori de câte ori acest raţionament priveşte sensibilul şi ori de câte ori cercul diferitului, mişcându-se corect, îl vesteşte întregului suflet al lumii, atunci se produc opinii şi credinţe ferme şi adevărate; în schimb, ori de câte [37c]ori raţionamentul priveşte ceva calculabil şi ori de câte ori cercul identicului, mişcându-se prielnic, dezvăluie aceste lucruri sufletului, atunci înţelegerea raţională şi ştiinţa apar în mod necesar. Iar în ce anume aceste două forme do cunoaştere se nasc, oricine ar numi altceva decât sufletul, va spune tot ce vrei, dar nu adevărul.

Odată ce a văzut că universul se mişcă şi este viu, născut ca sfânt lăcaş al zeilor nemuritori, tatăl care l-a zămislit a fost cuprins de încântare şi, bucurându-se, [37d]s-a gândit cum să-l facă şi mai asemănător modelului lui. Şi cum acest model este o vieţuitoare veşnică, Demiurgul s-a străduit să desăvârşească universul şi în această privinţă. Dar natura veşnică a vieţuitoarei-model era cu totul imposibil de conferit vieţuitoarei născute. Atunci s-a gândit să facă, cumva, o copie mobilă a eternităţii şi, în timp ce orânduia universul, a făcut după modelul eternităţii statornice în unicitatea sa o copie care veşnic se mişcă potrivit numărului — adică [37e]ceea ce noi am denumit timp. Căci, înainte de naşterea cerului nu existau zile şi nopţi, luni şi ani; Demiurgul însă a făcut astfel încât ele să apară odată cu alcătuirea universului. Toate acestea sunt părţi ale timpului si atât a fost cât şi va fi sunt forme născute ale timpului, pe care, nedându-ne seama, le atribuim în mod greşit existenţei veşnice. Căci noi spunem a fost, este şi va fi, dar, într-o vorbire adevărată, numai este i se potriveşte, în timp ce a fost şi va fi se cad a fi enunţate despre devenirea ce se desfăşoară în timp; căci acestea [38a]sunt mişcări, pe când ceea ce este veşnic identic şi imobil nu poate deveni nici mai bătrân, nici mai tânăr prin trecerea timpului; şi nici nu a fost cândva, nici nu este acum şi nici nu va fi vreodată în devenire; şi, în general, nimic nu-i aparţine din ceea ce devenirea leagă de cele supuse simţurilor, ci acestea s-au născut ca forme ale timpului, care imită eternitatea şi se mişcă în cerc potrivit numărului. Şi, în plus, mai spunem şi astfel de[38b]lucruri: că trecutul este trecut, că prezentul este prezent, că viitorul este viitor şi că inexistentul este inexistent — toate expresii incorecte. Dar, poate că nu acum este momentul potrivit pentru a clarifica aceste lucruri.

Aşadar timpul s-a născut odată cu cerul, pentru ca, născute fiind împreună, împreună să piară, dacă va fi vreodată să